Lumea românească

Cu lațul de gît

Cînd Traian Băsescu s-a opus vehement cocoșeniei galice, spunînd deschis că „Franța ar trebui să se abțină a ne mai da sfaturi”, toată suflarea analiștilor politici, mari și mici, a sărit la chelia președintelui, calificîndu-i spusele ca „o gafă monumentală”. Ziarele s-au umplut de reproșuri, moderatorii televiziunilor au chestionat așa-zisele „voci autorizate”, comicii de duzină au lansat glume și glumițe, iar partidele de opoziție au jubilat puțintel, satisfăcute că Trăienică produce scandaluri, cum zisese Bombonel în acord cu fanfara marilor lătrători pe degeaba, dirijată de Vadim Tudor. Instinctiv, sau bine informat, Traian Băsescu reacționase (spre stupefacția tuturor) absolut corect. Nu eu i-am dat dreptate, ci cel mai important cotidian francez – „Le Figaro” – care afirmă , fără urme de reținere, că „Franța poate fi, dacă vorbim fără ocolișuri, considerată ultima țară sovietică din Europa”. O afirmație pe cît de necruțătoare, pe atît de reală. Ce anume determină presa franceză să denunțe „Modelul francez de Uniune Europeană” lansat de Jack Chirac? în primul rînd, respingerea cu entuziasm a Constituției Europene, apoi idiosincraziile și spaimele protecționiste ale unei Franțe devenite ultimul bastion al stîngismului anchilozat, într-o Europă inundată de forța liberei inițiative și a piețelor libere.
Dacă pînă la această atitudine desuetă a Franței cei care vorbeau de protecționism, naționalism și neamestec în treburile interne erau niște figuri triste și singulare, brusc ne-am trezit cu tezele social-comunismului în plină resuscitare. Băsescu a simțit din ce parte bate vîntul, a sesizat că această atitudine galică tinde să ne exmatriculeze dintr-o Europă de unde nu am plecat niciodată. Isteriile și fricile Parisului, ca și frustrările Berlinului, ne demonstrează că „Modelul francez” își tolerează cu greu rudele sărace: România și Bulgaria. Parisul pare a voi să stopeze acel spirit integralist, vizionar, deschis și unificator (manifestat pînă acum) de frica deranjului pe care l-ar produce valurile de săraci din estul Europei, balcanismul, indiferența și lenevia unei lumi semibizantine. Dacă se dorește o Europă unită în plinătatea federalizării sale, atunci e necesar să se treacă peste anomaliile est-europene, pentru ca transfuziile de civilizație să poată ridica la standarde mai înalte și națiunile oropsite de o istorie de care nu se fac integral vinovate. Nici noi nu putem pasa răspunderea asupra altcuiva că trăim și gîndim ca în Evul Mediu în megalopolisurile lumpenproletare ale cartierelor de blocuri. Deși geografic, cultural și religios sîntem europeni, rămînem estici bizantini din punctele de vedere ale culturii politice, mentalităților, instituțiilor, economiei, infrastructurilor, mediului de afaceri și – mai ales – rămînem în majoritate prizonierii nostalgiilor egalitarismului și ai raptului ca din averea nimănui, a sistemului de protecții relaționiste dintre conducători și conduși (supuși?!?). Parcurgem, cu greu și gregar, diversele etape spre integrare. Parcă un aer de nebunie a cuprins întreaga societate. Destrăbălare și vorbărie fără șir la televiziuni, greve interminabile la CFR, sindicate roșii amenințătoare, delăsare, lene și nepăsare (uneori barbarie) față de bunul public. Sîntem o lume dominată de stagnare și relativism cinic, în care normele sau criteriile de civilizație nu vor cu nici un chip să pătrundă mai accelerat. Preocupările nobile, solidaritatea socială, drepturile omului, caritatea și grija față de cultura materială și spirituală a neamului par să lipsească cu desăvîrșire. Mentalitatea „să moară capra vecinului”, invidia, ura, resentimentele, insulta, calomnia, slava deșartă par a fi tipice spațiului nostru balcano-răsăritean care produce grețuri unui occident civilizat și bine dezvoltat economic. Dacă mai adăugăm hoția măruntă și cea specializată, ne este clar de ce Parisul, Berlinul și Amsterdamul manifestă un fenomen acut de respingere a noilor veniți. Ca și perspectiva integrării unei Turcii cu tot alaiul ei de apucături ostile unui Occident cu alte religii și alte ideologii politice.
Nu știu cîte și ce însemnătate vor avea eforturile României pentru a se putea alinia țărilor avansate din vestul Europei. Dacă ne vom integra (și lucrul acesta se va întîmpla mai curînd sau mai tîrziu), partea adormită a națiunii noastre va constata că prosperitatea mult așteptată nu ne va unge pe cap cu un mir binefăcător. Va fi necesară multă muncă, schimbarea mentalităților și adoptarea standardelor de performanță, care deocamdată lipsesc cam din toate domeniile. Nu vila și mașina bengoasă ne vor alinia civilizației, ci eforturile și investițiile de inteligență, ca și cele financiare. Cu atît mai puțin lapidările publice „executate” de către mineriade pentru a curăța scena politică de legionarii din capul lui Ion Iliescu.
Atacurile concentrate asupra lui Băsescu de către aceiași „vizionari” (ca Adrian Năstase, Cosmin Gușă, C.T. Popescu, Ion Cristoiu, Silviu Brucan, Vadim Tudor) scoși mereu în prim-plan aduc România înapoi cu zece ani și demolează și puținul credit cu care am fost cauționați în urma alegerilor din toamna trecută. Asemenea și sabotajul mai mult sau mai puțin discret al magistraților, care-i eliberează pe capete pe marii „tunari” ai economiei, relativizînd lupta împotriva corupției și demonetizînd orice demers pentru însănătoșirea societății românești. Dacă vom continua cu încăpățînare să mergem pe acest drum, vom sta mereu cu lațul de gît în spînzurătoarea numită aderare și globalizare. Sper să nu ne tragem singuri scăunelul de sub picioare ca să pierim atîrnați și sufocați de propria noastră prostie și neputință. (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!