Pare sa fie o constatare ciudata despre cultura si civilizatia lumii, din care face parte si cea romaneasca, ideea ca oamenii se tem de ceea ce este imaginat. Si, totusi, asa se arata lucrurile. Observatiile facute de cineva in acest sens pot sa fie destul de confuze pina la un moment dat, dar totul incepe sa capete claritate de indata ce incepi sa urmaresti ce lauda si ce trec cu vederea criticii literari. Au fost, e drept, mustruluiti, cei occidentali mai ales, pentru transformarea criticii literare intr-un subdomeniu al political correctness, ei devenind mai interesati intr-o opera literara de mijloacele de productie descrise decit de viata personajelor si mai preocupati de critica politica a actiunii decit de mesajul privind conditia umana si sensurile umanului.
Nici la noi faptele nu se arata a fi departe de un astfel de mod de abordare, cu diferenta ca la noi sunt luate in considerare faptele personajelor si doar abundenta lor e apreciata. Orice este imaginat, pare sa iasa de sub incidenta criticilor literari. Iar acestia sunt, deigur, cei mai sensibili cititori ai unei natiuni. Acelasi mod de a vedea lucrurile se poate constata si la comentatorii de ocazie, abundenti pe Internet. Si ei sunt atrasi de acelasi gen de literatura, cea a ispravilor brute, lipsite in substrat de o activitate imaginatorie a scriitorului. Desi la prima vedere si in declaratii mai toti oamenii afirma ca imaginatia, imaginatul si imaginarul ii atrag, ei se tem de toate acestea. Poate pentru ca le ofera sau ii obliga sa iasa din comoditatea unei existente imediate facute foarte sigura in civilizatia contemporana.
Pe buna dreptate Gilbert Durant facea o critica dura a teoriilor despre imagini, simboluri si imaginar, spunind ca „toate minimalizeaza imaginatia, fie pervertindu-i obiectul, ca la Bergson, unde se reduce la un reziduu mnezic, fie depreciind imaginea pina la nivelul unui vulgar dublet senzorial”. Teama aduce opacitate fata de un fenomen si teama de imaginatie ii orbeste pe oameni fata de ceea ce este imaginat. Astfel, noi reducem imaginatia (intocmai cum fac si criticii literari), fie la senzorial, fie la memorie. Dar si senzorialul si memoria ne aduc altfel de informatii si folosesc alt loc mental al valentelor noastre cognitive. Se pare ca rationalismul si cartezianismul a lasat urme cu mult mai adinci decit ne-am inchipuit. Si ce e rau in asta, ne-am putea, pe buna dreptate, intreba – si ce rost are sa ne punem aceasta problema, si ce rost are sa constatam ca ne temem de propria noastra capacitate de a imagina si ca ne temem de produsele imaginatiei, cautind sa le excludem, pe nebagate in seama, din existenta noastra? Cred ca la aceasta intrebare se poate raspunde in numeroase moduri, din diferite perspective. Unul dintre raspunsuri e chiar faptul ca ne stirbim buna parte din identitate, refuzind sau anulind una din rezervele proceselor noastre cognitive.
Dar lucrul ce imi pare mai grav este ca, in refuzul imaginatiei, pierdem simtul si deci sensul simbolurilor si prin asta relatia de profunzime cu lumea inconjuratoare, cu natura – de la cea atit de banala a unui parc unde ne recream citeva ore, pina la imensitatea spatiului cosmic, din care vedem o mica particica, iar restul suntem nevoiti sa ne-o imaginam. Ratiunea, oricit de tentanta, nu poate tine locul imaginatiei. Ea ne rupe cu totul de arhetipuri, iar acestea contin, de fapt, substanta umanitatii noastre in cel mai pur mod posibil.
Dan PERSA
Lasă un răspuns