Jurnalul unui outsider

Complexul torționarului

Ioan Neacșu

Marin Preda povestește despre Victor Petrini că în pușcărie a fost nevoit să ucidă un torționar, în legitimă apărare fiind. Torționarul de care este vorba îl privea pe filosoful pușcăriaș cu o sălbatică ură, iar de cîte ori avea prilejul îi ciocănea tîmpla cu un vătrai și-i striga: „Banditule, aici am să te ating, deoarece la tine capul este periculos!” Securistul intuia ce pericol mare este – pentru cine exercită puterea arbitrar, rudimentar și nelegitim – scînteia de inteligență de sub tîmplă. Toți șefii de pe atunci, de la activiști și securiști, pînă la tot felul de directori numiți pe bază de dosar, nu datorită calităților morale, profesionale, manageriale, sufereau de complexul de inferioritate pe care l-am numit, pornind de la parabola lui Marin Preda, „complexul torționarului”. Pentru ei, cei mai periculoși oameni erau cei care îndrăzneau să gîndească. Și erau cu atît mai periculoși, cu cît erau în subordine și reprezentau nu atît un pericol pentru fotoliul de șef, cît un fel de memento al nelegitimității.
Situația s-a continuat după decembrie ’89, pe de o parte datorită faptului că structurile ierarhice ale statului socialist s-au prelungit pînă acum, cînd sîntem încă foarte departe de niște structuri administrative, economice și sociale eficiente, bazate pe competență și competiție, pe de altă parte datorită faptului că „dosarul de cadre” a fost înlocuit cu pseudoconcursul manipulat ca și înainte de Pile-Cunoștințe-Relații. Poate cea mai grea criză prin care trece România este cea de competență. Ne costă îngrozitor de mult prostia cu acces la decizie și nenorocirea este că ne costă pe toți. Este normal, este drept ca prostul să plătească pentru prostia lui. Este însă nedrept, este o nedreptate strigătoare la cer ca mii, uneori sute de mii de oameni sau chiar un întreg popor să plătească prostia unuia, sau a unora! Cînd decizia era excesiv centralizată, poate oamenii competenți, morali, oamenii cu frica lui Dumnezeu nu aveau altă soluție decît să tacă și să nădăjduiască. Acum, însă, adevăratele competențe ale tinerei generații comit o lașitate vecină cu crima atunci cînd nu luptă pentru un loc de decizie, din care ar putea în sfîrșit urni căruța noastră hodorogită. Directori de pe vremea lui Ceaușescu, avînd bine cultivat „complexul torționarului”, stresează zeci, sau sute de tineri din subordine, le amenință tîmpla cu vătraiul, dar profită cît pot de pe urma lor. O directoare de școală, de exemplu, o persecuta cu obstinație pe o tînără profesoară de chimie pentru că aceasta era… coautoarea unui manual! Cînd a devenit, însă, inspectoare, a schimbat foaia: groaza șefilor produsă de faptul că au subordonați mai deștepți ca ei nu mai funcționează și „în sus”! Atunci cînd revista școlii a primit ca premiu o excursie la Viena pe urmele lui Eminescu, elevii au fost însoțiți nu de profesorul care făcea revista, nu de altcineva competent în materie, ci, ați ghicit, de „doamna directoare”, care n-avea nici o legătură cu poetul nostru, dar știa de pe vremuri că directorul este „reprezentativ”… Vă mai amintiți bancul cu definiția șampaniei: „Șampania este vinul pe care îl bea clasa muncitoare prin reprezentanții săi…”. Acum, la școala respectivă o tînără profesoară de biologie a inițiat un proiect de mediu pentru care a obținut finanțare europeană. Cum la proiect participă școli din Turcia, Polonia și Spania, directoarea s-a băgat în colectivul de profesori și elevi care sînt prinși în proiect și pot paria că, dacă va fi vreo întîlnire de lucru în Spania, se va duce ea, deși n-are nici o legătură cu ecologia. Așa nu vom ajunge niciodată, nicăieri, deși mii de români bat Europa în lung și în lat, unii să culeagă căpșuni, alții să participe la tot felul de comitete și comiții, la tot felul de proiecte bune doar pentru ceilalți europeni. Îmi amintesc de două asistente medicale venite din Finlanda să țină cîteva ore la Liceul Sanitar din Bacău. În ultima zi a sejurului au făcut un seminar de patru ore cu care și-au încheiat proiectul. Cum ultima oră coincidea cu vernisajul unei expoziții de pictură, le-am propus să concentreze ceea ce aveau de spus în așa fel încît să termine cu o oră mai devreme, pentru a merge la vernisaj. Mi-au mulțumit foarte politicos, dar mi-au spus că guvernul lor le-a plătit să facă toate orele din program, deci nu pot renunța la o oră! Cînd vom ajunge, noi, la un asemenea mod de a gîndi? Cînd vom ajunge ca fiecare să fie conștient de talantul pe care i l-a dat Dumnezeu și să încerce să-l valorifice cît mai bine, fără să se uite chiorîș la cel pe care Dumnezeu l-a hărăzit cu mai mulți talanți, fără să vrea să-i dea la cap, precum torționarul din parabola lui Marin Preda?are îndrăzneau să gîndească. Și erau cu atît mai periculoși, cu cît erau în subordine și reprezentau nu atît un

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!