Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (1)

Constantin CĂLIN

Numit redactor-șef al „Deșteptării”, la sfîrșitul săptămînii trecute, vînzătorul de ouă Dorin Ciulină mi-a comunicat azi, intempestiv, hotărîrea de a întrerupe apariția „Sintezelor” și a încă două suplimente: „Lex”și „Impact”. Discuția cu el a fost foarte scurtă. A intrat în biroul în care făceam corectura, s-a așezat cu o bucă pe scaunul aflat liber în fața mea (cu ambele nici n-ar fi încăput, căci e gras: o grăsime de parvenit), și-a șters zemurile de pe față și, privind într-o parte, mi-a spus: „Regret că tocmai eu trebuie să vă aduc vestea cea rea: știți, ne aflăm în economie de piață și s-a hotărît…”. „Dacă «s-a hotărît», evident n-avem ce comenta”, i-am replicat. „Numărul de mîine mai iese?” Mi-a răspuns, zîmbind forțat, că da, și, ușurat că nu i-am cerut nici o explicație, s-a ridicat să plece. „Puteți să colaborați la paginile de cultură”, a adăugat el, concesiv, înainte de a ieși. „Mulțumesc, de-acum așa ceva e exclus”, i-am zis și mi-am văzut în continuare de treabă.
întîmplarea face că am ajuns (dacă nu cumva am și depășit) la un număr rotund: 330. Slavă Domnului, asta înseamnă șase ani bătuți, timp în care m-am ocupat singur de toate, de la pregătirea manuscriselor pentru tipar la „cap limpede”. Minus culegerea. A fost o probă de rezistență fizică, morală și intelectuală. Am dus aceste „Sinteze” împotriva unor opoziții din redacție și dinafara redacției. (Păstrez cîteva scrisori anonime insultătoare, compuse de inși cărora le-am recunoscut imediat „vocea”, dovezi de mentalitate provincială meschină și de invidie neputincioasă). Desigur, ele n-au ieșit întotdeauna cum aș fi vrut să iasă (am să evoc altă dată haosul din tipografie), însă au fost, mereu, dense, cu materiale la nivelul calitativ al celor mai bune reviste. De altminteri, ecourile favorabile n-au lipsit. Dacă am acum o tristețe, aceasta e că soarta unei astfel de publicații e decisă de niște „ciulini”, inși care n-au prea multe în clin nici cu jurnalistica, nici cu literatura, nici cu etica. Le-am dat, prin prezența mea în redacție, un lustru de cultură. Am pus suflet într-o treabă de care ei au fost departe și cu inima și cu mintea.

Azi am fost la înmormîntarea mătușii Ileana Cimpoeș, pe care n-am mai văzut-o de un deceniu. La ora stabilită, sosiseră doar cîteva persoane. Apoi a venit Sofica Lazarovici, o consăteancă, dactilografă, care, cum a intrat pe ușă, a început a boci ca pe la noi în Bucovina, tînguitor, cu lacrimi și cu vorbe. în bocetul ei a pomenit-o și pe Olga, soră-sa, pe care o „pierduse” cu cîteva zile înainte. După ea, o altă rafală de plîns zgomotos a tras o fostă vecină de-a mătușii din vremea cînd stătea la bloc. Aceasta se lamenta că nu va mai avea de-acum cui spune „Bună dimineața!” și nu va mai fi nimeni care s-o întrebe barem „Ce mai faci?”. în ambele cazuri era acuzată singurătatea celui care rămîne. Lumea strînsă în jurul sicriului vorbea în șoaptă, dar destul de tare ca să aud totul. Moartea mătușii îi elibera de obligația de a păstra anumite secrete. Ieșeau la iveală elemente biografice necunoscute, cît și lucruri legate de boală, intime. Am aflat, astfel, că mătușa, împreună cu Filip, unchiul meu, și cu alți udeșteni, a muncit, după război, în Cehoslovacia. El, în Praga, la o fabrică de pîine, unde era plătit cu
3 000 de coroane pe lună; ea, într-o localitate mai mică, la munci agricole. A stat acolo pînă în 1951. După întoarcere, nu i-a mai plăcut în sat și a venit la Bacău, unde s-a angajat bucătăreasă la Școala Pedagogică, locuind multă vreme în anexa acesteia de lîngă Institut.
Atent mai mult ca alte dăți la cuvîntul preotului, am dedus că o atare slujbă are valoarea unei duble intervenții pe lîngă Dumnezeu: una pentru cel mort, ca să fie iertat, „mutat” în „corturile” drepților, alta pentru supraviețuitori, ca să trăiască și să-l pomenească. Pe drumul spre Șerbănești am realizat, apoi, că invocatul „loc cu verdeață” e, de fapt, cimitirul, scos în afara cetăților, mai nou, a orașelor, în „natură”.
în cortegiu, am mers alături de bădița Filip, care reflecta (aveam să-mi dau seama) la cu totul altceva. La un moment dat, mi-a zis: „Dacă Ilenii și lui Vasilică (fratele cel mare) le-au plăcut străinii, au murit printre străini: ea aici, el într-un cimitir urît de prin Botoșani”. I-am înțeles mustrarea: pentru bădița Filip,”locul cu verdeață”, frumos, e numai „cimitirul de-acasă”!

Discuție de jumătate de oră, la Facultate, cu Viorel Savin, despre… „Fapta”, săptămînal de atitudine, în 8 pagini, alcătuit pe structura „Sintezelor” și cu nucleul de colaboratori al acestora. Ca să nu fie cu supărare, am zis, directori: Constantin Călin și Viorel Savin. La început, vom lucra fără redacție, doar cu o dactilografă și un tehnoredactor. El mi-a spus că ar putea avea două surse de finanțare: Mihai Banu și Viorel Hrebenciuc. L-am prevenit însă că aproape toți colaboratorii mei sînt oameni de stînga, anticederiști convinși, deci n-ar putea să scrie în cheie țărănistă sau liberală. în consecință, s-a decis să-l abordeze pe Viorel Hrebenciuc, alături de care s-a aflat în fruntea F.U.S. în fine, întrucît eu am spus că „Fapta” ar trebui să fie nu numai revistă, ci și editură, a plusat: să fie și ONG!

Sînt întrebat la telefon: „Dumneavoastră scrieți plăci pentru monumente?” Am negat, adăugînd: „încă n-am ajuns la o asemenea demnitate! Și nici nu mă încearcă ambiția de a o avea!” sori anonime insultătoare, compuse de inși cărora l

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!