Ascensiuni duhovnicești

Sfinții Români – comuniune de iubire

* Duminica Sfinților Români

„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri,
care v-au grăit vouă cuvîntul lui Dumnezeu;
priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața
și le urmați credința”. (Evr. 13, 7)

în calendarul ortodox, Duminica a II-a după Rusalii este dedicată cinstirii „Sfinților Români”. Se știe că, în istorie, sînt cunoscute dese cazuri de popoare care precizează cu exactitate data, cum și cînd au devenit creștine și care sînt sfinții care i-au botezat. Noi, românii, nu avem o dată fixă privind creștinarea noastră. Strămoșii noștri, geto-dacii „…au fost cunoscuți pentru credința lor religioasă”, atestă istoricul geograf antic Strabon, iar istoricul roman Tacit, vorbind despre traci, zice: „Ei cred că sufletele morților se întorc iarăși pe pămînt, iar dacă nu se mai întorc, ele totuși nu pier, ci trec într-o lume mai bună”.
Pe această moștenire spirituală a fost plantată credința creștină, care a venit la noi, pe pămîntul Daciei, odată cu predica Sf. Apostol Andrei și cu stabilirea legiunilor romane, unde erau mulți creștini. Din rîndul primilor creștini au fost și numeroși creștini martiri. Lucrul acesta îl dovedesc toate monumentele și vestigiile din primele veacuri, date la iveală în urma săpăturilor efectuate pe tot cuprinsul țării, dar mai ales la Schythia Minor, Dobrogea de azi.
Fără a diminua cu nimic meritele și virtuțile tuturor celorlalți sfinți, de oriunde ar fi ei și de orice neam ar fi ei, pe care-i venerăm la fel împreună cu toți sfinții, știind că prin ei adorăm pe unicul Dumnezeu în Treime care „a făcut dintr-un sînge tot neamul omenesc ca să locuiască peste toată fața pămîntului, așezînd vremile cele mai înainte rînduite și hotarele locuirii lor”. (Fapte 17, 26).
Aș dori, astăzi, să ne oprim în special la Sfinții Români, despre acele jertfe pe care le-a adus și neamul nostru la cauza unității și întăririi Sfintei Ortodoxii. în Biserică, de sus și pînă jos, circulă ca o sevă duhul comuniunii care locuiește între Sfinți și trebuie să fie manifestat între noi, iar forma cea mai înaltă de manifestare este rugăciunea unora pentru alții, așa cum zicem în ectenia mare: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dar acum să revenim la Sfinții Români. Mai întîi, ne referim la cei din perioada daco-romană, grupați în jurul cetăților din Schythia Minor: Tomis, Axiopolis, Novioduman, Dinogeția, Halmyris etc. Din lungul șir de nume de martiri cităm doar cîteva: Macrobiu, Gordian, Narcis, Victorius, Priscus, Cresceus, Evagrius, Faust, Straton, Ianuarie, Alexandru, Pasternus, Marcelin, Claudiu, Diogen, Filius, Efrem – episcop de Tomis -, Rufus, Emilian, Felicia, Teonus, Vitalis, Rufinus, Andreea și alții, consemnați sau nu. Despre aceștia se știe doar că au pătimit moarte martirică, și-au dat viața pentru credința în Hristos. în abnegația lor, ei mergeau pînă la renunțarea la sine. Un exemplu în această privință este grăitor: cazul lui Sanctus care întrebat cine e, de unde e, în loc de nume, de oraș, de neam, de totul, el răspundea: „sînt creștin”. Martirul știe că prin sine nu e nimic, că jertfa lui e oarecum jertfa lui Hristos și că dacă el, martirul, înseamnă ceva, înseamnă ca membru al trupului lui Hristos, al Bisericii.
Istoria Bisericii Ortodoxe române consemnează cîteva nume de sfinți și teologi daco-romani născuți pe pămîntul patriei noastre, care însă și-au desfășurat activitatea în alte părți ale lumii creștine: Ierusalim, Egipt, Constantinopol, Roma și chiar Marsilia. Aceștia sînt: Sfîntul Ioan Casian – cu zi de pomenire la 29 februarie, Sf. Teotim de la Tomis, Ioan Maxențiu și Dionisie cel Mic, născut în Schythya pe la 470. Pe toți aceștia e bine să-i cunoaștem, să-i urmărim în tot ceea ce ei au făcut, tot ce ei au adus la creșterea Trupului lui Hristos, al sfintei sale Biserici, ca oameni care au purtat în vinele lor sîngele neamului nostru, și „privind cu luare-aminte la modul cum și-au încheiat viața” să le urmăm credința. (Evr. 13, 7).
Dar șiragul Sfinților Români nu se încheie aici. El se continuă și în perioada de după închegarea ființei naționale a poporului român.
Ieșiți din mijlocul unui popor înfrățit cu suferințele, cu luptele pentru libertate, pentru îmbunătățirea vieții sufletești, Sfinții Români, fie ei cărturari, voievozi, ierarhi sau simpli credincioși, au iubit dreptatea, pacea, smerenia și au crezut în biruința crucii. Nevoințele lor sînt cele ale neamului lor către adevăr, libertate și dreptate, către bine și frumos. Dar să facem cunoștință cu numele lor. Documentele vorbesc despre Montanus de Singidumun, Niceta de Remesiana, Nechita Martirul, Leontie de Rădăuți, Ioan de la Prislop, Daniil Sihastrul de la Voroneț, Vasile de la Moldovița, Gavriil de la Neamț, Rafail de la Agapia, Iosif cel Nou de la Partoș, Chiriac de la Bisericani, Sf. Chiriac de la Tazlău, Sf. Epifanie de la Voroneț, Sf. Ioan de la Rîșca, Sf. Ioan Valahul, Calinic de la Cernica, Sf. Antipa de la Calapodești, Ilie Iorest, Sava Brancovici, Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Oprea de la Săliștea, și alții la fel de știuți și neștiuți. în 1992 a fost ultima canonizare a acestor sfinți, printre ei aflîndu-se și binecredinciosul voievod Ștefan cel Mare.
Poporul român, încă de la formarea sa ca neam, și-a avut Sfinții săi care i-au călăuzit pașii pe vijelioasele căi ale vieții. Modești, discreți, anonimi, însă tari în credința lor, în Dumnezeu și destinul neamului lor. De aceea, amintindu-ne de Sfinții noștri Români, privind la modul cum ei și-au încheiat viața, să călcăm pe urmele lor purtîndu-le credința. Sacrificiul lor n-a fost zadarnic. El a consolidat pentru veacuri, pentru veșnicie, temelia Țării și a Bisericii Strămoșești.

pr. prof.dr. Constantin LEONTEerică, de sus și pînă jos, circulă ca o sevă duhul comuniunii care l

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!