Jurnalul unui outsider

România medievală

Ioan Neacșu

Tragedia de la Tanacu a isterizat cîteva săptămîni o întreagă țară, ba chiar a trecut și peste hotare. Un rol important în realizarea acestei psihoze colective l-a avut mass-media, mai ales cele audiovizuale. Toată povestea ar putea servi drept model într-un curs universitar despre dezinformare. Accentul pus pe elementul emoțional, indus prin minciuni izvorîte din imaginația bolnavă a unor reporteri iresponsabili a dus la adevărate confruntări de stradă, a creat o stare de tensiune cum n-am mai văzut de la „revoluție”. Doar de dragul senzaționalului, o domnișoară se uita, încruntată, la cîte un trecător pașnic și-l întreba: „Ce părere aveți despre faptul că măicuța a murit în chinuri groaznice, legată cu lanțuri pe cruce, cu călușul în gură și înfometată ?” Mai lipsea: „Biciuită, arsă cu fierul roșu etc.” Sigur că trecătorul făcea ochii mari și devenea, brusc, indignat, chiar violent. Cîtă conștiință profesională are un ziarist care, fără să se documenteze, inventează asemenea elucubrații? Ca-n bancurile cu Radio Erevan, nu era o măicuță, ci o bolnavă psihic agitată, violentă, nu a fost legată de o cruce (observați aici manipularea mistică!), ci de o scîndură, nu a fost înfometată, ci ea nu putea mînca datorită convulsiilor. Un ziarist „nemedieval” ar fi trebuit să se documenteze în primul rînd la spitalul unde bolnava a fost internată. Aflu de la un reporter care a avut ideea asta că bolnava a fost imobilizată și în spital, că a fost diagnosticată cu un „sindrom” și tratată doar parasimptomatic, cu diazepam (!!), că i s-a dat drumul din spital fără să mai fie apoi urmărită de un medic de familie și nevindecată atîta timp cît era dependentă de medicamente. Ajunsă în mănăstirea care s-a oferit s-o găzduiască, bolnava a primit, cu bună credință, îngrijirile pe care i le puteau oferi măicuțele și preotul mănăstirii.

Salvarea a venit cum a venit. Doctorii caută să se disculpe, spunînd că bolnava murise cînd a ajuns salvarea la mănăstire. De ce această paranoia a medicilor, de ce cred că sînt mereu pasibili de pedeapsă pentru culpă medicală? Ăsta este rodul celor cincizeci de ani de teroare, cînd medicul, profesorul, juristul trăiau cu conștiința faptului că oricînd pot fi sancționați pentru vini imaginare. Îmi amintesc de faptul că acum treizeci de ani tatăl meu a murit din cauza aceasta. A făcut un abdomen acut, ar fi trebuit operat de urgență, dar a fost plimbat cu salvarea de la Băcești la Negrești, la Vaslui și înapoi, pînă a murit pe salvare, pentru a nu se „raporta” mortalitate în spital! Cînd s-au dus a doua zi în camera mortuară, l-au găsit pe jos, lîngă pat. Asta înseamnă că de fapt a mai trăit și după ce-l declaraseră mort! Este evidentă crima medicilor de acum treizeci de ani. Eu am și rupt pagina pe care aveam notate numele lor. Dumnezeu să-i ierte! Constat însă că nu s-au schimbat multe lucruri de atunci. Vasluiul este într-o buclă temporală, în care se învîrte de cel puțin treizeci de ani…

Alături de bolnavă a fost tot timpul și fratele ei, angajat al sfîntului lăcaș, frate care nu are nimic de reproșat celor care au avut grijă de sora sa. Ce a făcut tînăra în Germania, ce relații avea cu familia, ce s-a întîmplat cu banii pe care nu și i-a mai recuperat, cum au contribuit toate astea la îmbolnăvirea ei, iată subiecte asupra cărora merită să ne aplecăm. Doctorul Ștefan Stîncă își scria, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, teza de doctorat cu titlul „Mediul social ca factor patologic”. Asta ar trebui să fie subiectul de investigat pentru ziariști, nu biserica, pe care nu o înțeleg, oricum. Un tolkșovist îl întreba pe un preot, cu obstinație, cum se explică logic prezența diavolului, deoarece el vrea să înțeleagă de la cauză la efect! Teleastul care judeca inchizitorial „crima” de la Tanacu nu știe că logica lui nu-i la fel cu logica celor care cred în Dumnezeu. Cei care cred că pot judeca un asemenea caz, să pună mîna pe carte și să mai și citească. Le recomand „Psihoterapia ortodoxă” a mitropolitului Hierotheos Vlachos. Dacă vor reuși să o parcurgă pînă la capăt și mai ales dacă vor reuși să o înțeleagă, se vor cruci de cîte aberații s-au spus și scris în aceste săptămîni. Dar oricîte absurdități, mai mult sau mai puțin „medievale” s-ar spune, biserica și credința nu pot fi maculate: ele există într-un alt timp, „mai pur”.

În „Azilul de noapte”, un personaj îl întreabă pe un călugăr: „Batiușka, Dumnezeu este?”. Călugărul îi răspunde: „Dacă crezi, este, dacă nu crezi, nu este!”
veți despre faptul că măicuța a murit în chinuri groaznice, le

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!