Români în lumea largă – corespondență specială

Week-end în… grădina zeilor!

Prezenți în State de aproape o lună și jumătate, concitadinii noștri Gheorghe Parascan și Viorica Cocioiu – artiști plastici ce și-au asumat misiunea de a „face imagine” țării noastre prin arta lor picturală, continuă să fie surprinși și uimiți de realitățile americane. Rîndurile ce urmează sînt o dovadă ale trăirilor lor de fiecare clipă:

încă de vineri seara se fac pregătiri intense, pînă după miezul nopții,
pentru evenimentul de a doua zi! Dimineața pornim, cu mic – cu mare, la Bowl America – popicăria americană, mai pe înțelesul nostru – pentru a sărbători ziua de naștere a micuței lui Ștefan Niculescu-Maier, gazda din Washington și susținătorul aventurii noastre artistice de la antipozi. Torturi, prăjituri, jucării acoperă două dintre mesele Clubului în așteptarea copiilor invitați – fetițe de-o șchioapă pline de „farduri” și încărcate cu jucării și înzorzonate
corespunzător situației date. Sărbătorita, alintată peste măsură, își primește invitatele în forfota manifestărilor specific copilărești. Curios, dar și aici, în America, poți întîlni la tot pasul adulți, copii, oameni veseli, care te salută și îți vorbesc așa cum numai la sate se mai poate vedea, astăzi, în România.
încep jocurile; copii și adulți își dispută întîietatea în măiestria
doborîrii popicelor. Tortul, lumînările, fleșurile aparatelor de fotografiat digitale umplu timpul și doar cît ai zice o poveste de seară se duseră cum veniră, lăsînd în urmă gustul dulce al amintirilor plăcute.
Dar plăcerile zilei nu se încheiaseră aici. Seara aveam să petrecem un basm minunat pe malul Potomacului, la doar o
zvîrlitură de băț de portul înțesat de iahturile albe ale multimilionarilor capitalei americane. Un restaurant plutitor tocmai se desprinsese de țărm și după o mișcare de rotație, ca un dans de lebădă, porni într-o cursă de seară, cu tot cu meseni și chelneri, undeva, spre oceanul bănuit a exista spre continentul european. Turiștii și locuitorii Washingtonului făceau parte integrantă din mărețul tablou. Daniel, băiețelul de doar 7 ani al gazdei, mare undițar amator, pescui un somotel de circa 2 Kg! Era uimitor cum la vîrsta lui era deja un pescar înăscut, lăsînd în urmă orice performanță pe care eu, unul, nu am atins-o în ani de zile pe apele din țară. Aici, însă, asemenea recorduri sînt banale, pescarii aproape că nici nu se mai sinchisesc să pună nadă în cîrlige. Nu de
alta, dar chiar dacă sînt prinși, peștii sînt aruncați îndărăt în valurile
fluviului; nu pentru că nu ar fi doriți, cît mai ales din cauza poluării
apelor. Civilizația a lăsat și aici urme, dar mult mai puține decît pe
meleagurile noastre. Aici nu există prohibiție la pescuit. Este și normal, atîta vreme cît peștii nu fac decît să poposească preț de cîteva minute în cîrligele puținilor pescari, după care se întorc din nou în apele fluviului.
Cînd întunericul deveni a-toate-stăpînitor farmecul Washingtonului crescu de mii de ori. La țărm, un grup de chinezi se pregăteau să cînte în cor o melodie, în timp ce mii de licurici se dădeau de ceasul morții să aprinda lumea înconjurătoare. Luminile orașului se aprinseră, și ele, pretutindeni, milioane de steluțe terestre, unele staționare – bildinguri și monumente, iar altele în continuă mișcare – luminile mașinilor ce se-ndreptau spre vilele din micile orășele care delimitează Washingtonul de restul Americii. Ici -colo asiatici, oameni de culoare și caucazieni, cu toții locuitori ai pămîntului american, petreceau frumoasele momente ale raiului din capitală. Gîndesc: este puțin probabil că în lume poți întîlni un atît de măreț complex de frumusețe nocturnă. Căci spre deosebire de Chicago, Washingtonul este o oază de liniște ce-ți induce o stare de beatitudine venită din plăcutul aproape absolut. Doar zgomotul unui elicopter aflat în patrulare și cel al mașinilor pornite spre case mai întrerup liniștea serii. Pe ape plutesc ambarcațiuni majestuoase, unele purtînd cu aplomb catarge ridicate spre cer. Un gînd îmi sîcîie mintea: oare de ce noi, românii, nu avem parte de acest basm? De cîte ori va trebui să mai murim pentru ca atomii noștri renăscuți în nepoți îndepărtați să respire aerul unui astfel de rai?
…Oare este bine să scriu despre aceste minuni? Oare ei, fîrtații români, pot înțelege ceea ce reprezintă, în fapt, civilizația secolului XXI? Și cînd mă gîndesc că lumea este în mare parte, deja, un rai și că noi trăim în glodul periferic al lumii civilizate mă cuprinde, așa, o mare tristețe, o mare neputință! Culmea este faptul că nici măcar nu ne dăm seama cît sîntem de frustrați! Sau poate că e mai bine așa!…
Stau și mă minunez de ce văd: dincolo de minunile tehnicii de ultimă oră, americanii sînt un popor încrezător, poate prea încrezător. E ca și cum ai încerca să înțelegi și să trăiești printre îngeri. Există, desigur, și o Americă mai puțin accesibilă, aflată la limitele unui Chicago, spre exemplu, o lume prin care am trecut doar cu mașina, o lume în care, poate, noaptea nu este tocmai indicat să circuli. Este, însă, o lume cu reguli proprii, o lume mai înceată, poate din cauza unei mișcări mai lente decît cea din miezul marilor orașe! Dar pot spune că sînt un norocos. Am cunoscut, pînă în prezent,
America oamenilor cu inițiativă, a oamenilor gata să învingă sărăcia și nesiguranța. Lumea acestora este, pentru românii de rînd, o fantezie de seară, un basm frumos, cu zîne și copii sătui, cu vile -palate și cu lipsa grijii zilei de mîine, cu instalații ce nu fac doar căldura, ci și răcoare…; și cîte și mai cîte…!
Așa arată un week-end la malul Potomacului, la umbra unui port mirific, la marginea capitalei celui mai civilizat popor al lumii. Și încă nu am văzut totul, ci doar o foarte mică lume din acest miracol! Ce surprize și trăiri ne vor rezerva zilele și lunile ce urmează? Vă vom spune și dumneavoastră, cititorii acestei gazete.

Din Washington pentru „Ziarul de Bacău” – Gheorghe Parascan , pescui un

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!