Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (2)

Constantin CĂLIN

Imaginația lui Stelică în ceea ce privește inventarea de noi tertipuri pentru a putea să bea chiar sub ochii nevesti-si, păcălind-o, pare să fi fost întrecută de aceea a unui scenarist al grupului „Vouă”. Ultima dată, găsise soluția la problema cum să te îmbeți în week-end fără să ieși la crîșmă. Simplu: a plasat în timpul săptămînii sticla cu votcă în butoiul cu murături din balcon, iar sîmbătă și-a făcut de treabă pe acolo. Nevastă-sa, care se bucura de hărnicia lui prelungită, a fost mirată să constate mai apoi că – așa, din senin – s-a alcoolizat. Inspecțiunea ei furibundă n-a dat rezultate, netrecîndu-i prin cap o idee atît de subtilă ca aceea de a căuta în butoi. în scheciul celor de la „Vouă”, trei amici se întrajutorează să-și văruiască apartamentele. în pauze, petrecute în fața blocului, ca să nu fie văzuți cu paharele în mînă, aceștia beau țuică din niște pistoale-jucării. Nevasta unuia dintre ei (un slăbănog) observă că liniile trase pe pereți sînt strîmbe, simte și mirosul de alcool, dar, întrucît cei trei nu părăsiseră locul de muncă, nu se dumirește care li-i sursa. Poanta e că erau aprovizionați de chiar maistrul lor printr-un Kalașnikov (tot jucărie) cu încărcător dolofan, de un litru.

60 de ani: o veche țintă! Mulțumesc lui Dumnezeu că am atins-o. Impresia dominantă în clipa în care scriu rîndurile de față e că sînt în mișcare și că mai am încă de mers. M-am gîndit nu o dată la această vîrstă ca la una testamentară. âi înțeleg pe deplin importanța. E un prag înalt, un hotar periculos, o posibilă limită. Dacă sper într-o continuare, e pentru răzbunarea indolențelor trecutului și a proastei lui administrări. Evit comparațiile; totuși nu pot să nu constat că alții de leatul meu sînt deja consacrați: li se dedică articole sau chiar numere întregi de gazetă. Triumfuri pe toată linia! Pentru mine problema „consacrării” se amînă. De altminteri, e ultimul lucru care mă preocupă. Sînt mulțumit că trăiesc: și nu oricum, ci apt de muncă. Mai mult decît la cei care au reușit, mă gîndesc, în acest moment, la cei care au murit înainte de vreme (Mihai Drăgan, Ion Apetroaie, Constantin Crișan, Constantin Cojocaru) și mă declar norocos. Căror merite datoresc, oare, faptul de a fi ajuns pînă aici?, mă întreb. Poate aceluia că m-am ținut drept și că (vorba actorului Florin Blănărescu) am căutat să-l supăr cît mai puțin pe Dumnezeu. O explicație limpede n-am. Sînt tot mai convins însă că viața e un dar – cel mai nesigur dintre daruri -, nu o cucerire. Nici voința, nici inteligența nu-s suficiente pentru a o menține. Și nici ereditatea, nici condițiile materiale, nici profesia. Cu toate incertitudinile, mă agăț de ea și încerc să jubilez.

La televizor apar frecvent niște comentatori depărtați de sentimentele populației și de bunul simț. Sînt „băieți” cu lecția învățată pe de rost, care iau de bune (în cazul intervenției americane în Iugoslavia) doar justificările și explicațiile Departamentului de Stat. Prestigiul surselor de informații occidentale e, pentru ei, la fel de mare ca acela al surselor de informații sovietice pentru înaintașii lor, în epoca postbelică. Insensibili față de adevăr, par de o răceală inumană. Curios, nimeni n-a observat lipsa componentelor naționale din educația acestor „analiști”, cît și ignoranța lor în ceea ce privește realitatea românească. Discursul lor e eminamente străin. Ce propagandiști îndrăciți ar fi fost ăștia în urmă cu vreo patruzeci de ani! Cum ne-ar fi băgat pumnul în gură și ne-ar fi impus exclusiv adevărurile din „Istoria P.C.U.S.”! „Să fie clar pentru toată lumea”, se oțăra la noi, proștii, dăunăzi, nervos, unul rău, cu figură de cîine. Adică numai ce spune el e corect. A se slăbi!…

După o primă mișcare de curiozitate, vitrina demonstrativă cu producția celor de la Universitatea Bacovia (vreo 20 de titluri) mă face să mă gîndesc la banalizarea ideii de carte. Cînd oricine poate să-și ambaleze între semipreparatele intelectuale (conspecte, note de curs, grafice, coperți, statistici etc.), apariția de cărți nu mai constituie un eveniment. A dispărut cenzura, dar și autocenzura, adică exigența față de cuvîntul tipărit. Se publică, adesea, în grabă, pentru satisfacerea vanității sau pentru umflarea CV-ului, lucruri improvizate, necoapte, imature. Oameni care pînă mai ieri n-au scris un articol sau o recenzie scot tratate, sinteze, monografii. Foști cîștigători la concursuri județene de literatură au ajuns deja la antologii: „pagini alese”! Autorii nu mai au rețineri sau temeri, căci critica negativă, care să le spună multora „în lături!”, lipsește. Dimpotrivă, fiecare își găsește „asinul” care să-l scarpine, „pompierul” care să-l lustruiască, veleitarul care să-l acompanieze. înlocuitori de critici, publicitari improvizați, „tremurici”. Nu o dată, inflația editorială e favorizată de spectacolul „personulităților”, cum le-ar fi zis Al. Piru. Azi, cînd mă întorceam de la bibliotecă, librăria „Alecsandri” era ticsită de lume: se lansa o lucrare de Nicolae Lupu, un „emanat” politic, contabil de meserie, tipul de care mi s-a plîns recent Sandu Artimon că l-a insultat grosolan și despre care un alt coleg mi-a dezvăluit niște chestii și mai scandaloase. Funcția atrage însă ca hîrtia de muște. De altminteri, prin geam l-am zărit pe „Inevitabilul” (care, de data asta, chiar că nu avea ce căuta acolo) și pe alți cîțiva „din tagme și prostime”, vorba lui Caragiale, veniți, desigur, din oportunism: să fie văzuți! Cert, un scriitor important (sînt vreo trei-patru) nu va aduna nicicînd, în provincia noastră, atîta public. Să nu te cuprindă indignarea? Sau, să nu-ți vină lehamitea?!

Am trecut prin expoziția Cristinei Ciobanu. Exuberanță și diversitate cromatică. Tablourile executate la Tescani par din… junglă: o vegetație abundentă, acaparatoare, viguroasă. Acolo unde alții înfățișează un peisaj ordonat (alei ferm trasate, cu arbuști tunși), ea prezintă un cadru luxuriant, sălbatic. în mare parte, pictura ei e decorativă, cu suprafețe strălucitoare, animate, vibrante, uneori de o atracțiozitate comercială. Totul pare ieșit din preaplinul unui temperament artistic solar, fără efort, însă la fel de adevărat e că totul pare expediat, neterminat. Virtuozitate, nu profunzime; culoare, nu idee. Un fel de foc nesupravegheat pe o vreme agitată. mai nesigur dintre daruri -, nu o cu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!