Natural și supranatural

Providența divină

„Priviți la păsările cerului, că nu seamănă,
nici nu seceră, nici nu adună în hambare,
și Tatăl nostru Cel ceresc le hrănește.
Oare nu sunteți voi cu mult mai presus
de ele?” (Matei 6, 26).

Sfînta Evanghelie a Duminicii a III-a după Rusalii redă un fragment din marea cuvîntare ținută de Mântuitorul Hristos pe „Muntele Fericirilor” (în arabă, „Qurun-Al-Hattin – „Coarnele Taurului”), cunoscută sub denumirea de „Predica de pe Munte). Din această pericopă evanghelică se desprinde cu multă claritate învățătura Domnului despre realitatea Providenței divine și, în special, adevărul că omul este obiectivul principal al purtării de grijă a lui Dumnezeu. Aceasta o descoperim în cuvintele încurajatoare ale lui IIsus: „Deci, nu duceți grijă spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele” (Matei 6, 31 – 32).
Așadar, Dumnezeu este și creator, dar și Proniator, fiind totdeauna „pregătit” să își ocrotească lucrarea „mâinilor sale”, adică „…omul creat după chipul și asemănarea Sa” (Facere 1, 26 – 27).
Din filosofia Greciei antice aflăm că adepții lui Epicur susțineau că zeul sau divinitatea lor nu se amestecă deloc în treburile lumii. Un curent dezvoltat în Europa secolelor XVII și XVIII, deismul lui Herbert of Cherbury susținea, de asemenea eronat, că după ce a creat lumea, Dumnezeu a decis să se abțină de la orice intervenție asupra treburilor lumii și ale oamenilor. Chiar și dintre cei ce se îndeletnicesc cu „teologia” sînt unii care âl „văd” pe Dumnezeu ca existînd total în afara lumii.
Pentru binecredinciosul creștin al lui Hristos, însă, Dumnezeu se află atît „în afara lumii”, cît și în înlăuntrul ei. Din perspectiva esenței, El este neapropiat și în afara lumii, pe cînd din perspectiva energiilor divine necreate El se află înlăuntrul lumii și, astfel, intervine asupra lumii, naturii și chiar a istoriei umane. Dumnezeu „intră” în istorie, mai întîi, chiar prin creația Sa, în special a omului. Datele Revelației primordiale sînt concludente pentru aceasta. După aceasta, Dumnezeu intră în istorie prin întemeierea și organizarea religiei mozaice prin profeții Vechiului Testament și, în final, prin întemeierea „religiei iubirii” – creștinismul și a Bisericii lui Hristos care a intrat și ea în istorie, concret, la Rusalii. Un înțelept al Vechiului Testament a profețit: „Dumnezeu pe pământ S-a arătat și cu oamenii împreună a locuit” (Baruh 3, 38).
Ce dovadă a existenței Providenței divine poate fi mai concludentă decît întruparea Logosului (Cuvântului) lui Dumnezeu în persoana teandrică a lui Iisus Hristos? Pe Fiul Său Cel Unul – Născut, tatăl L-a trimis în lume – „să se nască și să crească, să ne mântuiască”, cum e colindul de Crăciun. Minunile făcute de Iisus sînt, iarăși, semne ale Providenței divine.
Mai aproape de uman nimeni nu a fost și nu este decît Iisus care ne-a încredințat: „Iată, Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 10).
Cercetînd viața oamenilor virtuoși, aflăm lucrarea dumnezeeștilor energii, mai cu seamă în viața sfinților noștri, care au fost „vehicole” și au „transportat” în lume puterea lui Dumnezeu. însăși mass-media, hulită de unii, ne aduce la cunoștință „sine ira et studio” că se întîmplă în lume, în simplitatea și naturalețea vieții unor oameni, fapte care dau fiori – fiorii supranaturalului (nu a paranormalului). Din „Pateric” (fie românesc, athonit, egiptean sau rusesc) aflăm că rugăciunea unui sfînt dă rezultate minunate, care depășesc starea naturală a lucrurilor. Evident, naturalul și supranaturalul se împletesc intens, sinergic, în „Viețile Sfinților”. Mai observăm acest lucru și din alte situații concrete ale vieții cotidiene. De exemplu, se întîmplă că niște oameni răi au comis o ticăloșie și cînd cred că o vor duce la bun sfîrșit intervine un „oaspete” neașteptat care o anihilează – „oaspetele supranaturalului”. Mai există un aspect: cînd se întîmplă în lume vreun rău, mulți protestează: „Dacă există Dumnezeu, de ce îngăduie acest rău?”. Desigur, lucrarea lui Dumnezeu în lumne, mai bine-zis planul lui Dumnezeu cu lumea, este o mare taină. Dar, din numeroasele Sale semne proniatoare desprindem că Dumnezeu are totul sub control. Multe lucruri minunate au loc prin intervenția Sa în timpul calamităților, războaielor și bolilor. Domnul îngăduie, încă, răul deoarece are un motiv pentru aceasta, dar El lucrează mereu în chip mântuitor.
Așadar, să nu deznădăjduim niciodată pentru că Bunul Dumnezeu are grijă de noi și de toate!

Pr. prof. dr. Constantin Leontetruparea Logosului (Cuvântului) lui Dumnezeu în persoana

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!