Un nostalgic…

* Oameni de la malul mării (3)

… Zilnic, un bărbat înalt, subțirel la trup, cu fața frumoasă, cu părul lins spre spate, vine, împreună cu soția și un nepoțel de vreo cinci sau șase ani, să se „prăjească” la soare. ‘Bătrînii” sînt oameni de peste 60 de ani, amîndoi se „ung”, mai întîi, cu nămolul negru ca cerneala, pe umeri, pe spate și la încheieturile picioarelor, iar după aproape un ceas intră în apă. El înoată departe, se vede că e un înotător experimentat, femeia stă la țărm, în apa pînă la genunchi, iar copilul lîngă ea. Aici, la „Modern” – așa se numește „plaja constănțenilor” – e și portul turistic „Tomis”, apa e adîncă și curată, cei care știu să înoate preferă adîncimile. într-una din diminețile însorite ale lui Iulie mă aflam în preajma lui, cînd mi s-a adresat: „Vedeți…, eu am făcut portul ăsta…!”. Cum l-am privit mirat, a ținut să se… corecteze: „Adică, nu eu singur. Eu am fost căpitan de barjă. 25 de ani am muncit aici și mai încolo. Era de muncă, nu glumă! Acum se fac că muncesc. Uitați-vă și dumneavoastră, au început să amenajeze intrarea în port și s-au oprit; nu mai e ca altădată…!”. Se vede, omul e un nostalgic. Dacă stau și mă gîndesc bine, vine o vîrstă cînd nostalgia te stăpînește. Cui – ajuns la peste șaizeci de ani – nu-i este dor de anii tinereții?. „Uitați-vă pe panoul acela. în această lună trebuiau să termine. Dar s-au oprit, că au venit alții la putere”. „Panoul acela” e chiar aici, la intrarea pe dig, e un panou de dimensiuni respectabile, o schiță inginerească ce indică lucrarea, numele lucrării, beneficiarul, costurile, dimensiunile, data începerii și data terminării. Da, amenajarea complexă a portului turistic „Tomis”, aici e prima etapă, lărgirea gurii de intrare, 330 metri lungime, 6 milioane euro costul, aprilie 2004 – iulie 2005. „Pe timpul cît am fost eu căpitan nu exista să nu respectăm termenele. Acum, fiecare face ce vrea și cum vrea”. Domnul Pricopie Bălan e născut în Constanța, dar părinții i-au fost din Corabia, adică olteni. âmi spune că maică-sa n-a fost de acord, nici în ruptul capului, ca feciorul Pricopie să se facă marinar. „Dar, pînă la urmă, n-a avut încotro”, zîmbește omul. Acum e pensionar. „Am patru milioane și nevasta vreo trei… Cît să nu murim. Așa sîntem răsplătiți după o viață de muncă. Și cînd te gîndești că eu am făcut portul ăsta!…”. E obsesia acestui bărbat simpatic: el a făcut portul ăsta. E ora 11 și e tare cald! Pe dig pășește, anevoie, un ins îmbrăcat cu salopetă, cu cisme de cauciuc în picioare, nebărbierit, cu o șapcă soioasă pe cap. „âl vedeți…, culege rîme de pe fundul mării. Din asta trăiește. Le dă cu zece mii bucata. Pescarii le cumpără imediat. El nu pescuiește. Nu-i place să pescuiască. Cîștigă o mulțime de bani, pe care-i dă pe țuică. âl știu de cînd eram copil. Am fost colegi în școala primară. Era cel mai bun din clasă”. în timp ce mi-l „recomandă”, Pricopie Bălan privește undeva, departe – departe. La întîlnirea mării cu orizontul un vapor ca o fantomă dispare dincolo de real. „Portul ăsta eu l-am făcut”, îmi spune, din nou și, împreună, ne avîntăm în apa răcoritoare și adîncă…

Eugen VERMANc în picioare, nebăr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!