Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (8)

Constantin CĂLIN

„Această mărturisire contrazicătoare o face din lăcomie”, zice undeva Ibrăileanu despre Lovinescu, evidențiind un fapt rareori observat în discuțiile dintre intelectuali: lăcomia de opinii. Categoric, ea există, iar azi e cu mult mai mare decît în vremea celor doi. Poate fi surprinsă îndeosebi la critici, dar nu le lipsește nici celorlalți scriitori. Aș putea s-o demonstrez statistic, numărîndu-le interviurile și articolele de atitudine. Lăcomia de care vorbesc vine atît din dorința de întîietate, cît și din cea de putere. Cine emite mai multe opinii denotă că e mai important, are o vivacitate a cuvîntului mai mare, reacții mai prompte. Opiniile se constituie într-un monopol, asigură un tip de dominație. Ibrăileanu a sesizat, însă, și aspectul negativ cel mai frecvent al acestei lăcomii: contrazicerea. Abundența lacomului e, nu o dată, repetiție, iar promptitudinea – precipitare. Cum, la nivelul unui individ, posibilitățile de înnoire sînt limitate, cine se ambiționează să spună prea mult, fie recurge la „variațiuni pe aceeași temă”, fie se contrazice, adică se neagă pe sine.

La masa de după lansarea volumului „Interstiții”, de Ion Dinvale (Ion Pascaru, n. în Valea lui Ion), dată în „Crama” din Buhuși, profesorul Ion Rotaru a povestit cu haz, făcîndu-mă să rîd cum n-am mai rîs de mult, cîteva anecdote despre alții și despre el însuși. Una din ultima categorie (nouă pentru mine) s-a referit la încercarea de a cumpăra un mulaj cu sexul lui Auschnit, făcut de Brâncuși și opoziția nevesti-si. A cumpărat însă pumnul lui Auschnit, cu deviza „Vreau!”, pe care îl ține și acum în biroul său, în fața mesei de lucru. Autorul ar fi tot Brâncuși, dar – zice – semnătura e ciudată. De-a dreptul savuroasă a fost povestea reîntîlnirii cu o iubită pe care n-o mai văzuse de 45 de ani, poanta ei amintindu-mi de „O alergare de cai” a lui Negruzzi: a mers în căutarea unui portret încîntător și a dat peste o caricatură. Sarea și piperul au constituit-o descrierea detaliată a preparativelor vizitei: dichisirea, cumpărarea trandafirului, sunatul la ușă și… baba cu toate defectele de pe lume! Boțită, aproape cheală, cu monturi la mîini, cu varice etc. îndelung exersat, umorul e una din formele vitalității sale, cu care face figură simpatică în toate mediile.

Pretextul pentru prezentarea lui Theodor Codreanu, la lansarea volumului „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, mi l-a oferit o fostă studentă: P., persoană destul de înțepată, cu pretenții. întîlnind-o întîmplător pe stradă, mi-a spus tranșant că a încetat să mai citească „Sintezele”, după lectura articolului „Cazul Patapievici”: „Cine-i acest Codreanu de-și permite să-l critice?!”, m-a chestionat ea indignată. „Ar trebui, domnișoară, eu să vă întreb de ce nu știți cine e”, i-am replicat. „Este – aflați, așadar – autorul a trei volume despre Eminescu, un eseist veritabil, scriitor de aforisme, romancier. Un om care are curajul să gîndească singur. Natură de debater, e, nu o dată, provocator, polemic. Din păcate trăiește la Huși, ca profesor, pe cînd H.-R.Patapievici, idolul dumneavoastră, la București. Acesta e, în mare măsură, – oricît v-ar supăra afirmația mea -, un produs mediatic. Fără îndoială, ați fi știut cine e Codreanu, dacă și în spatele său s-ar fi aflat cîteva reviste cu ștaif și cîteva posturi de televiziune. în treacăt fie zis, vorbește și arată bine: are un chip tinerel, luminos. L-ați fi ținut minte”. Discuția cu d-ra P. mi-a arătat din nou un lucru: cel mai adesea, cititorul din provincie nu e solidar cu scriitorul din provincie. El recunoaște numai ceea ce îi dictează moda. Fără îndoială, fosta mea studentă nu-i singura care crede că Patapievici nu trebuie atins decît cu ditirambi. Ca ea sînt mulți, supărăcioși nevoie mare, gata să-ți impute „cutezanțele”. Dar genul acesta de admirație nu poate dura o viață. Cînd autorul „Politice”-lor se va desumfla puțin (acuși-acuși) și-i vor obosi lăudătorii, atunci iritarea stîrnită acum de criticii săi (între care și Codreanu) se va transforma în curiozitate față de opiniile lor. Indirect, și articolul „Cazul Patapievici”, enervant pentru una ca P., va stimula interesul pentru „Dubla sacrificare…”, carte care, de asemenea, contrariază, însă nu pe tineri, ci pe „conservatori”.

Cînd ești tînăr, ești internaționalist. Odată cu înaintarea în vîrstă devii naționalist și localist. S-ar putea spune deci că naționaliștii sînt întotdeauna mai bătrîni decît ceilalți, nu neapărat prin numărul anilor, ci printr-o înțelegere mai accelerată a istoriei. Psihologia lor se cristalizează în ideologie.

Am ieșit din bloc mai devreme decît de obicei: e o dimineață în care – vorba psalmistului – „toate strigă de bucurie și cîntă”.ie, iar promptitudinea – precipitare. Cum, la nivelul unui individ, posibilitățile de înnoire sîn

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!