Spiritualitatea creștină

Un cristal dintr-un șirag de nestemate…

* Biserici de lemn demolate, părăsite sau uitate

Satul Ciolpani este situat în partea nord-estică a șoselei care urcă printre codri de fagi și stejar, dinspre Buhuși înspre Runc – vatră strămoșească pe versantul nordic al unui deal împădurit, unde în perioada „ștefaniană” s-a durat o biserică mănăstirească și s-a întemeiat obște de schimnici.
Aflîndu-se la doi kilometri distanță de Buhuși și în apropierea Orbicului, Ciolpaniul este un sătuc așezat printre coline cu pîlcuri de pădure, atestat documentar din anul 1722. Aici, la sfîrșitul secolului al XVI-lea – mai exact în anul 1590, – în vremea voievodului moldovean Petru Șchiopul, s-a durat un schit. Apoi, în 1730, pe locul denumit „curătură”, medelnicerul Teodor Cantacuzino a construit o bisericuță din bîrne de stejar, avînd hramul Sf. Nicolae și aparținînd de parohia Runc. Era biserică de cimitir, aparținătoare satelor Ciolpani, Tudoreni, Orbic și Mocani. Din documentele existente se poate deduce prezența monahismului în acest loc, precum și o precizare asupra ctitorilor: Ilie Cantacuzino cu frații lui, Teodor și Ioan, împreună cu „cneaghina” Elena. în timp, acest lăcaș de cult a suferit unele intervenții de reparații și consolidare, care nu o singură dată i-au adus prejudicii din punct de vedere estetic sau artistic, cum ar fi, de pildă, căptușirea interioară cu carton sau chiar pictura catapetesmei, o pictură nu tocmai inspirată, executată de către pictorul V. Ștefănescu. De asemenea, aceste intervenții au schimbat, în parte, forma originală – faptul nu este singular, deoarece e știut că prin intervenții asupra lor bisericile de lemn – aceste monumente de arhitectură populară ale Bacăului, inevitabil au suferit modificări de formă și structură. Mai condamnabil decît aceasta este faptul de a fi fost dărîmate, părăsite sau uitate, ceea ce în mod regretabil s-a și întîmplat cu unele dintre ele!…
Prin grija și vrednicia monahilor care au slujit, în toată vremea, biserica de lemn din Ciolpani, acest lăcaș de închinăciune, de cultură și tradiție populară a fost salvat, îngrijit și conservat; cu atît mai mare este, în acest sens, meritul slujitorilor lui de acum, cu cît ei au construit o altă biserică, iar pe cea din lemn nu au dărîmat-o sau lăsat-o în ruine, ci au restaurat-o și au resfințit-o în 2002.
ânălțată pe movila Ciolpanului, biserica cea nouă este de o factură arhitectonică modernă, cu turle impetuoase, ca o biruință a spiritului avîntat în eternitate. La o răscruce, trei drumuri se întîlnesc și se despart. Unul coboară spre freamătul furnicarului din orașul Buhuși, altul urcă prin umbra codrilor, spre Runc, unde pietrele și stejarii răsfrîng din vremuri apuse ecourile istoriei și sfințeniei. Aici, o obște de călugări, păstorită cu înțelepciune duhovnicească de către părintele stareț Emilian, a părăsit păcatele lumii și s-a retras în sălașul meditației și rugăciunii. Celălalt drum se arcuiește la stînga, spre mănăstirea Ciolpani, unde obștea de maici, tăcute, cu privirile calde și smerite, priveghează asupra credinței și purității. Un cristal în șiragul de nestemate ale spiritualității creștin-ortodoxe, această mănăstire este mîndră și stăpînă asupra colinelor împădurite ale Ciolpanilor. Alături, primenită și ocrotită de către maici, biserica din lemn care datează din Evul Mediu timpuriu șade neclintită, sub cetinile brazilor bătrîni ce o străjuiesc din vremuri îndepărtate.
Specific acestei bisericuțe este faptul de a fi una dintre cele mai mici din Moldova. Este construită în tehnica „blockbau”, din bîrne de stejar orizontale, are muchiile îmbinate în coadă de rîndunică și fixate în cuie de lemn. Se sprijină cu „tălchi” de stejar pe o temelie din piatră de pe pîrîul Boborositoarea, care se revarsă pe valea Bodeștiului. Este cruciformă; în exterior este acoperită cu scîndură și are ornamentații în stil popular moldovenesc, cu un profund specific local, cum ar fi: funia, colacii, zig-zag-uri, rozeta solară, X-uri… Această biserică este un argument de creativitate a meșterului popular moldovean, dar și unul al responsabilității, credinței și pioșeniei celor care îi poartă de grijă acum. Ce păcat, însă, că nu toate bisericile din lemn ale Bacăului au avut același destin!… Pentru ele, bătrînii brazi picură lacrimi de chihlimbar prin rănile scoarței… (Aurel V. ZGHERAN)îlcuri de pădure, atestat documentar din anul 1722. Aici, la sfîrșitul secolului al XVI-lea

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!