Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (9)

Constantin CĂLIN

în ciuda avertismentelor, am ieșit din casă în toate zilele de caniculă, chiar în toiul amiezii, ca să merg la bibliotecă. Afară era ca în „Thalassa” lui Macedonski: „plămînii răsuflau foc”. îndeosebi la dus, strada îmi făcea o impresie stranie, – pe segmente destul de lungi lipsea orice mișcare: nici o mașină în trafic, nici un pieton. Apoi, dintr-o dată, dezlipiți de sub vreo umbră, se iveau cîte unul sau cîte doi trecători fantomatici. Dacă din bucătăriile blocurilor nu s-ar fi auzit zgomote de crătiți mutate pe aragazuri, de linguri și cuțite, ai fi putut crede că orașul s-a pustiit. Desigur, la aceeași oră, și multe dintre sate vor fi părînd la fel. Numai că, în timp ce citadinul, grijuliu cu sine, prudent ori de-a dreptul fricos, stă retras în răcoarea zidurilor, țăranul e pe cîmp: prășește, seceră, cosește. Cînd pe aproape e vreo tufă sau vreun copac singuratic, stă sub ele pînă trece vipia. Foarte adesea însă singura umbră e cea a hatului, lată de două-trei palme. Acolo mănîncă. Apropo de mîncarea sa, îmi vine în minte o frază a unui doctor de la începutul celuilalt veac. „Capitolul alimentației țăranului nostru e un capitol trist și dureros”. Atunci mînca mămăligă, ceapă, castraveți, măsline, pește sărat. Asta cînd nu postea, căci într-un an erau 180 de zile de post! Nici mai tîrziu n-a fost prea bine. Am amintiri precise din anii de după război. Uneori, la prînzul din țarnă, părinții mei mîncau amîndoi dintr-un ou, ca pe al doilea pe care îl aveau să mi-l dea întreg mie. Un scrob, un borș de pasăre erau rare. Baza o constituiau brînza de oi și ceapa, urmate de o arșiță interioară greu de stins. Azi nu prea mai știu ce mănîncă țăranii cînd pleacă la lucru. Mai studiază, oare, cineva această problemă? întîmplător, i-am văzut mîncînd pe cîțiva dintre cei veniți să sape șanțuri în oraș. Aveau în față, întinse pe ziar, pîine, conserve (cu fasole și cîrnăciori), slănină, salam, legume proaspete. Fără îndoială, pe ansamblu, situația e mai bună decît în trecut, dar e încă departe de cerințele nutriționale moderne și de „binefacerile igienei”. Spre deosebire de noi, orășenii, pe vremea aceasta (cu 70 de grade la sol și peste 30 în aer), țăranii n-au program redus. Lor nu le distribuie nimeni apă minerală la capătul ogorului, iar ventilator li-i doar cîte o pală de vînt venită din necunoscut. Pămîntul, care frige tălpile, nu le îngăduie, ca nouă, moleșiri.

E nevoie de o anumită tărie morală și de un gust sigur ca să refuzi o „pleașcă” prost scrisă dar convenabilă sub raportul opiniei. Nu voi zice niciodată că un articol e „bun” numai pentru că, de pildă, autorul îl „înjură” pe cineva dintre cei care-mi sînt antipatici. Depinde și cum o face. La fel, dacă m-ar lăuda!

Ce potriveală! în ziua în care Adrian Năstase se lăuda că „sîntem hotărîți, sîntem perseverenți” (să intrăm în UE), CNN a transmis un reportaj despre exploatarea sexuală a unor tineri români de 13-15 ani. în Italia, un tată emigrant își livra băiatul cu 40 de euro ora. Tîrgul se petrecea pe un pod, noaptea. După efectuarea plății, copilul era luat tandru de cumpărător și dus la o mașină, iar de-acolo mai departe în necunoscut. Chestionat de jurnaliști, „părintele” spunea că o face pentru mîncare: el e șomer, nevastă-sa de asemenea. Deși se căina, nu l-am crezut și nu l-am compătimit nici o clipă. Nenorocitul era vrednic doar de dispreț! Reportajul a fost unilateral; ne-a arătat victimele, dar nu și călăii, adică antreprenorii și beneficiarii unor astfel de „afaceri”, tipi pentru care cuvîntul „odioși” ar fi cea mai blîndă insultă.

Mă întorceam de la o lansare. Amurg, răcoare. Dincolo de troiță, în dreptul stadionului, mi-a atras atenția un nor care părea că urcă din pămînt. Era pufos ca o savarină de pe timpuri și alb ca frișca de pe ea. Cu cît înaintam, creștea, imens, se umfla, ridicîndu-se în văzduh și acoperind toată partea aceea de orizont. Dintr-o dată, ieșit din el sau venit de nu știu unde, un norișor negru s-a fixat pe mijlocul lui, alterîndu-i culoarea: din alb s-a prefăcut în trandafiriu, apoi în mohorît. N-am stat pe loc să văd ce se întîmplă mai departe cu „norul meu”. Acum regret, căci ar fi fost interesant un comentariu complet asupra evoluției lui. Zeci de metamorfoze, un spectacol fascinant!

Strigătura unei vînzătoare de ciuperci, auzită adineaori, îmi amintește adevărul că, adesea, faptele de stil vin de la sine; „Bureți avem! Bureți! Burețiii!” Educată la școala comerțului ambulant, țiganca (asta era) dădea, spontan, un exemplu bun de studiat la capitolele de „fonetism” și „topică”. Pune zece profesori ghiftuiți cu teorie să scoată ceva similar, și nu vor reuși.

Curiozitate provincială:
„- Ce face ăla sub umbrar, domnule?
– Nu face nimic: își odihnește lenea!” pia. Foarte adesea însă singura umbră e cea a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!