Directorul care aduce ploaia

Despre directorul cu probleme de dezvoltare rurală al Direcției Agricole Bacău, Constantin Becheanu, s-ar putea spune orice altceva, dar că ar putea aduce ploaia, nu. Becheanu are ceva sînge de oltean în el, dar nu-i nici repezit, nici prea guraliv. Este ambițios, dar nu atît de mult cît să te dea brutal la o parte. Are și un fel misterios de a te privi, dar nu mi s-a părut, încă, mistic. Cu alte cuvinte, chiar că nu ar fi omul care aduce ploaia. Cu toate acestea, Constantin Becheanu a trăit, zilele tecute, un adevărat coșmar cînd, pornit să vadă o fermă dintr-un sat de munte, izolat, s-a trezit dintr-odată în mijlocul potopului. Județul Bacău și mai ales zona de munte a fost bătută rău de ploi și de puhoaie în această vară. De aceea, cînd vezi norii adunați ți se face instantaneu pielea ca de găină și te gîndești la ce e mai rău că ar putea urma.

„Am plecat, pașnic și cu cele mai bune gînduri la Coșnea, în comuna Agăș – spune directorul adjunct al Direcției Agricole. Eu și șoferul, chemați de o femeie care are acolo o fermă de animale și care vrea să înființeze un centru de muls. Există, acum, o oportunitate excepțională pentru înființarea de asociații de producători și de centre de muls, pentru că statul suportă 60 la sută din cheltuiala cu dotarea centrului. Multă lume nu are această informație, dar unii dintre cei care o au se grăbesc să bată fierul cît e cald. Iată de ce femeia din Coșnea, Isolda Bereszki, a ținut morțiș să ajungem și în ferma ei”. Director și șofer s-au pornit la drum pe o vreme normală. Nimic nu prevestea ce avea să urmeze.
Drumul pînă la Coșnea era și pitoresc – drum de munte -, dar și lung. în plus, calea obișnuită era întreruptă de ploile torențiale care au căzut cu săptămîni în urmă. Singurul drum de acces era unul ocolitor, drum forestier, mîncat și el de apa unui pîrîiaș firav care îl însoțea. „Admirabil peisajul! Minunați munți are țara românească – spune Becheanu. O încîntare să faci un drum pe aici. Dar dintr-odată am zărit, la orizont bulucindu-se norii. Nori albi, la început, ca în poveste, peste frunțile munților. Ieșea, în fapt un fel de abur din cușmele lor. Am schimbat priviri cu șoferul meu, dar am mers înainte, pieptiș, pe unde cred că rar se încumetă vreun autoturism. Am mers și pentru că femeia cu care trebuia să ne întîlnim știam că venea înaintea noastră”. Dintr-o dată, însă, s-a pornit ploaia. Ca o mîngîiere, la început, tot mai insistentă pe urmă, pînă cînd i-a oprit pe drumeți cu mașină cu tot. „Parcă o adusesem noi. Nu știam ce să mai facem, să cutezăm mai departe sau să ne întoarcem. Am oprit într-un loc mai potrivit și priveam cum de pe versant curgea apa în cascade. Ploaia se transforma tot mai mult în furtună. Mai să ne întoarcem, cînd am văzut mașina femeii. M-a convins că la munte așa ploaie e ceva obișnuit, astfel că am lăsat acolo și mașină și șofer și am plecat spre ținta noastră”.
Ploaia care tocmai pornise nu era, însă, una chiar obișnuită. S-a întețit atît de mult, încît pîrîul de alturi s-a umflat instantaneu și continua să crească. Iar pentru ca totul să fie ca în filme, la un moment dat, la numai cîteva sute de metri de intrarea în sat, drumul s-a surpat și era de netrecut. „Am crezut că acolo rămînem – povestea Constantin Becheanu, în timp ce îl vedeam că se face parcă și mai mic după biroul la care stătea. Dar femeia care m-a adus acolo, era bărbătoasă, domnule, nu glumă. Mă gîndeam la bietul șofer, dacă i-ar da în gînd măcar să plece el spre casă. Atunci am văzut femeia că iese din mașină și îmi spune că se duce în sat, după ajutoare”.
N-a durat mult și Isolda a venit cu un tractor, dar nu pe drumul impracticabil și nesigur, ci chiar prin vadul apei clocotindă. Au agățat mașina și au tras-o pînă în sat. „Am ajuns în fermă, dar numai de asta nu-mi mai ardea. Nici nu era nevoie să văd prea multe, pentru că un lucru era clar: oamenii din Coșnea sînt și gospodari, dar au și un loc binecuvîntat, chiar așa de retras cum e și supus intemperiilor. Sînt oameni tari, adaptați condițiilor. Nu mă mai mir că am ajuns înapoi, la mașina mea, în bune condiții” – a mai spus Becheanu.
Drumul spre casă le-a ușurat orășenilor sufletele dar nu din prima clipă. Pînă la baza muntelui peripețiile s-au ținut lanț. „Vedeam roata mașinii cum merge jumătate pe drum, jumătate peste prăpastie. Și se mai lăsa și o sfîntă de seară, întunecoasă. Mulțumim lui Dumneazeu că am ajuns, însă, teferi!”, și-a încheiat povestea directorul Becheanu. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!