Copii blestemați

Cred că e aproape 12, adică miezul zilei. Azi e o zi călduroasă, chiar sufocant de călduroasă. Mă grăbesc, nu că aș avea vreo treabă importantă, ci, așa, din instinct. Urc cîte două trepte deodată, ca-n anii mai dedemult cînd nu aveam probleme cu inima. Cu gîndurile aiurea, mai să calc peste trupul acestui băiat întins chiar în dreptul ușii mele. âl privesc, după ce-mi revin, desigur, căci, să fiu sincer, am tras o sperietură zdravănă, e un băiat să aibă vreo 17 ani, îmbrăcat într-un costum gri murdar, în picioare cu o pereche de pantofi negri, vechi, murdari de noroi, capul îi e descoperit iar fața, într-o parte, peste mîna îndoită, abia i se zărește… âl privesc și-mi dau seama, imediat, că doarme. Un somn adînc, de parcă ar fi într-un pat imperial. Patul îi e, însă, planșeul acesta de la etajul doi, rece dar, iată, odihnitor pentru insul care, mai mult ca sigur, n-a dormit mai multe nopți. E drept, a tras sub el cîteva preșuri – eu n-am preș la ușă de cînd a dispărut, într-o noapte -, în schimb au vecinii. Pășesc, ușor, peste el, să nu-l trezesc, și intru în casă. Nu intru bine și, brusc, se deschide ușa unuia dintre vecini. „Scoală, jigodie împuțită…! Aici ți-ai găsit să-ți culci mizerabilul tău corp…? Pleacă imediat că, altfel, chem poliția…!” Vecinul nu glumește, știu că nu-i are deloc la inimă pe „ratații ăștia”, cum le spune el copiilor străzii, nu-i are la inimă dintr-o seară cînd unul i-a cerut bani pentru aurolac și el nu i-a dat și s-a trezit înjurat. „Ați împînzit orașul…! Nu mai putem răsufla din cauza duhorii pe care o emanați!” – așa i se mai adresează, în vreme ce băiatul, cu ochii roșii și nedesmeticit încă, mai mult se tîrăște decît coboară scările. Nervos, vecinul îi trage și un picior în fund, încît îl aruncă pe ușa de la intrare…
… Eu nu am nimic cu acești copii ai nimănui. Am mai scris, nu o dată, despre situația concretă a unora dintre ei. Costel sau Adrian mă salută și acum, Costel „s-a lăsat de suflat în pungă” și lucrează la un patron, iar Adrian a „prins” o casă de copii. Pe acesta nu-l cunosc, am apucat să-i văd, din fugă, fața, e frumușel, cu un început de mustăcioară, iar părul, șaten, vîlvoi, îmi amintește de un erou dintr-o cunoscută carte. âi deplîng soarta, iar soarta lui e identică sorții multora. âi văd, de aici, de pe balcon, unii mici și slabi, vineți de slabi, alții vînjoși, dar care vor deveni la fel de bicisnici, suflă în pungile acelea blestemate și nu realizează ce viitor îi paște dacă vor continua. Cerșesc și nu cumpără de mîncare, ci aurolac… Unii oameni, cum e cazul meu, le cumpără o pîine și salam și le dă să mănînce. Alții le dau picioare în fund. Ei le primesc și nu plîng. S-au obișnuit… Există, însă, pentru fiecare, o Zînă bună. M-aș bucura să știu că Zîna aceea bună nu-l va lăsa, pe acest băiat frumușel, pe care nu-l cunosc, în ghearele pierzaniei definitive. Cum s-a întîmplat cu Adrian și Costel… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!