Ascensiuni duhovnicești

Parabola iertării neîmpărtășite

* Pilda datornicului nemilostiv
* Iertarea frățească
* Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele sale”. (Matei 16,27)

„Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta fiecare fratelui său, din inimile voastre” (Matei 18,35)

Sfînta Evanghelie ce se citește la Sfînta Liturghie din duminica a XI-a după Rusalii redă una din multele parabole (pilde) rostite de Hristos – învățătorul, și anume „Parabola datornicului nemilostiv” (Matei 18,23-35). Aceasta poate fi numită și „Parabola iertării neîmpărtășite” deoarece ilustrează „într-un paralelism antitetic bulversant, brutalitatea relațiilor dintre oameni, ba chiar dintre frații creștini, pentru „datorii”, uneori cu totul ridicole” (Pr.prof.Vasile Mihoc).
în pilda aceasta se arată că un om a fost iertat de un „om împărat” (Dumnezeu) pentru o datorie de zece mii de talanți. Dar omul „iertat” nu poate să-l îngăduie pe fratele său care-i cere păsuire pentru o infimă datorie, de numai o sută de dinari. Chiar dacă acesta îl roagă cu aceleași cuvinte cu care s-a adresat el însuși stăpînului său, atunci cînd trebuia ca el și ai săi să fie vînduți la tîrgul de sclavi. „Doamne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti tot” – a zis datornicul nemilostiv. Dar e o simplă vorbă, rostită la disperare. Nu exista șansa ca promisiunea să fie împlinită. „îngăduiește-mă și-ți voi plăti”, îi zice, la rîndul său, „cel împreună slujitor cu el” (Matei 18,26). Acesta face o promisiune pe care este sigur că o va realiza.
Datornicul nemilostiv, deși fusese iertat, nu are nici un pic de milă față de fratele său. Se arată, paradoxal, lipsit de dreapta judecată și își aruncă datornicul în temniță. Nu face altceva decît să-l pună în totală imposibilitate de a-și achita datoria.
Prin această parabolă Mîntuitorul a înfățișat, de fapt, o cruntă realitate a relațiilor interumane de totdeauna. Lipsă de milă și lipsă de dreaptă judecată au arătat și vor arăta oamenii totdeauna. Și atunci? Răspunsul final va fi dat la „Dreapta Judecată” a âmpăratului – Hristos!
Parabola poate fi numită și „Parabola iertării frățești”. De ce? în ea se arată nu numai iertarea ce-o dă „omul împărat” – Dumnezeu, ci se cere și iertarea omului de către om. De fapt, este cea mai bună ilustrare a celei de-a cincea cereri din rugăciunea „Tatăl nostru”, din care rezultă că iertarea divină, fără de care nu ne putem mîntui și pe care o cerem mereu de la Tatăl ceresc, este condiționată de iertarea „greșiților noștri”, adică a fraților noștri, semenii noștri.
în âmpărăția cerurilor nu pot intra și nu pot conviețui în bucuria Iubirii treimice cei ce nu s-au iertat unii pe alții. Pe aceștia nu-i iartă nici Dumnezeu. Mai exact, Dumnezeu nu le poate impune iubirea dintre ei, cu forța.
La aceasta trebuie să medităm. Datoriile altora față de noi sînt relative. Tot ce trebuie să ne dea (achite) ei nouă, trebuie, de fapt, să dea lui Dumnezeu, deoarece noi toți, sîntem creați de El. în fond noi iertăm niște datorii ale lor față de Dumnezeu, cum avea și datornicul nemilostiv. însă noi nu trebuie să procedăm ca și acesta. De ce? Este clar! Avem noi dreptul să nu le iertăm datoriile, care nu sînt de fapt către noi? Mai mult, avem chiar datoria să le iertăm pentru a realiza comuniunea cu El, sau să le-o ușurăm pe a lor, care e împiedicată cînd nu-i iertăm.
Pentru aceasta ne-a creat Dumnezeu: pentru a fi în comuniune cu El și a ajunge în comuniunea finală cu El. Dacă nu o realizăm, nu ne realizăm nici pe noi ca oameni și îi împiedicăm și pe alții să se realizeze.
De cîte ori să iertăm? Nu o dată, ci mereu, chiar dacă e bine să-l ajutăm să înțeleagă că a greșit și să-și ceară și el iertare, căindu-se și smerindu-se spre binele lui. Cînd Sfîntul Petru întreabă pe Iisus: „Doamne, de cîte ori va greși fratele meu și-i voi ierta lui? Oare pînă de șapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic pînă la șapte ori, ci pînă de șaptezeci de ori cîte șapte” (Matei 18, 21-22).
Acestea sînt cerințele Evangheliei Mîntuitorului. Poți aștepta să te ierte Dumnezeu, care ne-a dat totul, să-ți ierte lipsa de recunoștință, cînd nu ierți datoria care, în fond, e de la Dumnezeu? De aceea, în finalul parabolei se arată Dumnezeu, Care a iertat unuia o mare datorie, iar el nu i-a iertat unui împreună slujitor o datorie mult mai mică, îl dă „pe mîna chinuitorilor pînă nu-și va plăti datoria” (Matei 18,34-35). Oare își va mai putea „plăti” el datoria, integral, din viața aceasta, mai ales dacă n-a iertat altora cît a trăit? Dacă nu l-a „înmuiat” iertarea lui Dumnezeu, se va mai putea „înmuia” el ca să ierte pe altul?
Ca o concluzie, este bine să ne grăbim a ierta datoriile cu mult mai mici ale semenilor, înainte de-a aștepta iertarea divină a tuturor datoriilor noastre absolute la sfîrșitul vieții. Ca să intrăm în âmpărăția cerurilor avem mare trebuință de iertarea și mila îndreptate spre alții. Prin acestea imităm și pe Hristos, Izvorul harului iertării: „Doamne, învață-ne / să ne țesem haina iubirii / cu firele credinței, iertării și răbdării,/ adevărului, bucuriei și suferinței. / Ajută-ne să nu ne scape / nici un firicel, / care să destrame totul, pentru totdeauna” (Michel Hubant, în vol.Jean Vernette, Parabole pentru azi, p.20). (Pr.prof.dr.Constantin LEONTE)

P.S. Un sondaj „Gallup Europe” din 22 august a.c., constata că 90% dintre români cred în Dumnezeu. Este o realitate de luat în seamă!i fusese iertat, nu are nici un pic de milă față de fratele său. Se arată, paradoxal, lipsi

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!