Dictatura relativismului

„Confratelui meu în ale scrisului de la «Ziarul de Bacău», care m-a provocat, în sensul cel mai bun, la un duel al ideilor”.
Una din temele majore care monopolizează dialogurile de idei la început de nou mileniu și care provoacă polemici dintre cele mai aprinse este și cea a relativismului moral. Relativismul s-a impus cu precădere în filosofia americană contemporană, iar definiția sa a fost cel mai complex formulată de către Richard Rorty, un exeget al curentului. Acesta afirma: „Relativism este epitetul tradițional pe care realiștii îl aplică pragmatismului. De obicei, acest nume se referă la trei concepții diferite. Prima este concepția potrivit căreia fiecare credință e la fel de bună ca oricare alta. A doua este concepția că adevărat este un termen echivoc, avînd tot atîtea înțelesuri cîte proceduri de justificare există. A treia este concepția potrivit căreia nu se poate spune nimic altceva despre adevăr sau raționalitate cu excepția descrierilor procedurilor familiare de justificare pe care o societate dată – a noastră – le folosește în unul sau altul dintre domeniile de cercetare”. De la celebra formulă prezentată de către Protagoras prin afirmarea principiului că omul este măsura tuturor lucrurilor, relativismul a căpătat forme tot mai bine determinate în lupta sa cu ideile absolutismului cu care este vădit în conflict. Relativismul se află în conflict și cu alte concepții filosofice, cum ar fi: obiectivismul, concepție care arată că există realități care nu pot fi supuse negării; sau împotriva concepției adevărului larg prezentată de Bertrand Russell în lucrarea „Problemele filosofiei”. Aspirației către absolut i se atribuie în mod eronat o serie de fenomene din domeniul politic și din cel religios – probabil pe baza apropierii semantice de absolutism, însă, așa cum remarca un distins filosof, „nici fundamentalismul religios și nici regimurile totalitare nu-și pierd timpul cu noțiuni avansate de filosofie, chiar dacă, în mod propagandistic, fac adesea apel la ideal. însă, idealul nu se confundă cu absolutul care e accesibil doar prin adevăr. în accepțiunea biblică nu poți ajunge la Tatăl (absolut) decît prin Iisus care este adevărul, calea și viața. Oamenii sînt în permanență compuși din absolut și relativ. Absolutul îi apropie de cunoaștere și de Dumnezeu, relativul îi ajută să trăiască în această lume, îl folosesc pentru a-și face vilă și pentru a-și cumpăra Jeep. Nietzsche, de pildă, era fan declarat al absolutului („Melancolica mea vrea să se odihnească în… lumea perfecțiunii…”). Cu toate acestea, el se revoltă și împotriva religiei și împotriva științei, singurele care l-ar fi putut apropia de esență. Deși fermecătoare în felul său, filosofia lui nu și-a căpătat împlinirea; acel „Dumnezeu a murit” semnat de Nietzsche s-a răzbunat peste un secol, cînd studenții din Paris, scriau pe zidurile caselor, „Nietzsche a murit / semnat Dumnezeu”. De altfel, relativismul este perceput adesea ca fiind asociat mediocrului, lipsei de profesionalism, inconsistenței. Indiferent dacă ne adîncim ori nu în aceste subtilități logice, absolutul își rezervă valoarea: este principiul însuși, acel ceva datorită căruia lucrurile sînt, iau naștere și pot fi cunoscute. El nu există exterior creației pentru a fi anormal, ci este esența acesteia”. Relativismul aparține societății secularizate, adică unei societăți individualiste, autonome, ce face abstracție de criteriile religioase în acțiunile întreprinse și în care, fiecare este preocupat, înainte de toate, de fericirea personală, dar în rivalitate cu ceilalți, unde uniformizarea prin mimetism devine regulă, iar idealul dispare și interesele stăpînesc, guvernează o societate abandonată iarăși în seama cîtorva. în acest context, religia păstrează idealul și nădejdea în timp ce, în mod paradoxal, libertatea și egalitatea pot duce la servitutea prin renunțare și abținere. Altfel spus, religia garantează liantul social, în vreme ce individualismul modern duce, dimpotrivă, la disoluția societății. Este clar că Occidentul, mai bine spus cultura occidentală este într-o criză de proporții care constă în răsturnarea valorilor. Aceste valori sînt acum contestate, interpretate, supuse rivalizării: ele sînt speculații abstracte, pentru că, așa cum afirmă Spengler, „nu există în concret. în domeniul etic, în loc să se plece de la valorile morale, pe care viața le impune organic și necesar, acestea sînt făgăduielile unor sisteme teoretice și viața se desfășoară fără suflet, fără certitudinile directe ale instinctului…”.
Revin la ceea ce afirma Papa Benedict al XVI și anume că „problema cea mai mare a lumii contemporane este relativismul moral care nu constă în realitatea pluralității religioase, ci în tendința generalizată de a relativiza adevărul. Și acesta pentru că dacă se pierde adevărul despre om nu mai rămîne nimic în calea ideologiilor distructive, care nefiind construite pe ceea ce este realitatea condiției umane, sînt simple mode, vînturi doctrinare pe marea agitată a pornirilor și dorințelor omului. A avea o credință clară, bazată pe crezul Bisericii, este deseori etichetat ca și fundamentalism. în același timp, relativismul, adică a te lăsa aruncat dintr-o parte în alta și dus de fiecare pală de vînt a unei noi învățături, pare a fi singura atitudine (acceptabilă) a standardelor de astăzi. Ne îndreptăm către o dictatură a relativismului care nu recunoaște nimic cert și care are drept cel mai înalt țel ego-ul și dorințele fiecăruia”. Tocmai de aceea, recursul la credința creștină care îl va întîlni pe om, nu poate fi nicicum o formă a relativismului moral, iar opiniile mele nu sînt fundamentaliste și nici de esență absolutistă, ci ele doar încearcă să lămurească aspectele atît de complicate ale acestei filosofii. Punînd întrebări și căutînd răspunsuri. Doar atît. (Romulus Dan BUSNEA)apel la idea

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!