Lupta pentru existență

* Capcanele vieții de student (2)

Lupta pentru asigurarea unui loc în căminele studențești nu e lipsită de tot felul de pocinoage: ba că nu ai reușit ca bursier sau fără taxă, ba că nu mai sînt locuri libere, ori nu ai o… recomandare serioasă. Și atunci trebuie să-ți cauți o gazdă care îți pretinde chirie în dolari sau euro, cît mai mulți, ca în Capitală. Și dacă „babacii” dispun de astfel de „lovele”, trai nineacă și viață de student ca în telenovele, nelipsită, însă, de capcane.
Dar nu de astfel de studenți cu „posibilități” materiale asigurate este vorba; ci de cei plecați de la țară, cu venituri modeste, cît le permite pămîntul muncit cu sudoare. Și care, musai trebuie să-și găsească un loc într-un cămin studențesc. Ca și mine, acum mai bine de 60 de ani, cînd mă prezentam mai devreme cu cîteva zile înainte de începerea cursurilor ca să ocup locul aprobat în căminul studențesc de pe strada Șerban Vodă, de Direcția Oficiului I.O.V.R.
M-a primit directorul căminului, și el – invalid de război, cu multă bunăvoință, și m-a dat în grija unui student căminist „de serviciu”, ca să mă instaleze în dormitorul nr. 1, de la etaj, cu peste 20 de paturi așezate pe trei rînduri. Am ales primul pat din rîndul de la mijlocul salonului, avînd avantajul că se afla lîngă dulapul în care mi-am pus hainele și lucrurile aduse în valiză. Colegul student „de serviciu”, anul III la Facultatea de Filozofie, m-a informat că în acest dormitor sînt primiți „bobocii” din anul I de la toate facultățile și mai ales de la ASE. Celelalte dormitoare, cu 4 – 5 paturi, erau rezervate studenților din anii superiori de facultate. Și mă gîndeam că șansa asta o voi avea și eu anul viitor. Pînă atunci, trebuia să leg prietenii cu studenții de toate „limbile” și din toate colțurile țării, folosindu-ne de aceleași lavoare, W.C.-uri și sală de mese comună, de la etaj sau parter.
Pe lîngă „studentul de serviciu”, care era și șeful dormitorului nr. 1, mi-a devenit de la început prieten un alt student de la Filozofie, George Petcu, poet deja cunoscut prin placheta de versuri „Tălmăciri din mine”, ca „Prinț al Bărăganului”, precum se recomanda el într-unul din poemele sale: „Eu?/ Sunt ultimul descendent/ Al unei vechi familii,/ De domn!/ M-am născut în Grindu,/ Am moșii imense-n Himalaia,/ Stăpînesc ținutul Kalahari…”. L-am îndrăgit din primele zile de studenție, avînd în comun aceleași preocupări (literare). âmpreună cu el plecam spre Universitate și ne întorceam așișderea, trecînd prin grădina Cișmigiului sporovăind despre încercările noastre literare, ori despre alte „încercări” erotice/sentimentale…
Nu mă deranja deloc această viață trăită în colectivitate. Veneam tot de la un cămin de elevi orfani, de alături și, mai înainte, cu alți ani trăiți în internatul liceului sau într-un dormitor cît o hală de piață, fiind copil de trupă. Și odată intrat în acest cămin, mi se deschidea un nou orizont, o nouă lume, în care „the strugle for life” (lupta pentru existență) – vorba lui Darwin – va fi din ce în ce mai crîncenă și nelipsită de capcanele social-politice și morale ale societății… (Marin COSMESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!