Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (15)

Constantin CĂLIN

„Toate pildele rele s-au născut din lucruri bune”. Exemplul dat de însuși Cezar pentru ilustrarea acestor vorbe e regimul celor 30 de tirani. La început, ei îi ucid pe ticăloși, iar poporul se bucură, considerînd că se face dreptate. „Apoi, cînd încetul cu încetul și-a luat mai multă libertate de a face orice, ei ucideau după bunul lor plac pe buni și pe răi deopotrivă și băgau groaza în ceilalți. Și așa, cetatea, sugrumată de robie, a primit o grea pedeapsă pentru bucuria ei nesocotită”. Aproape toate schimbările sînt însoțite de manifestări de „bucurie nesocotită”. Am avut destule dovezi chiar în anii din urmă: poporul s-a bucurat de uciderea lui Ceaușescu și judecarea membrilor CPEx; poporul s-a bucurat de alegerea și realegerea lui Ion Iliescu; poporul s-a bucurat de alegerea lui Emil Constantinescu și se va bucura cînd aceștia sau alții vor (re)veni la Putere. Dar de fiecare dată, „poporul” (mai exact electoratul), îndeosebi partea lui cea mai săracă, „a primit o grea pedeapsă pentru bucuria (lui) nesocotită”. Au apărut exploatatorii, s-au înmulțit hoții, prostituatele, cerșetorii, analfabeții, s-au degradat relațiile interumane. A crescut emigrația. Costumați în democrați, noii tirani s-au înstăpînit peste o mare parte din patrimoniului colectiv, fac politica intereselor lor economice, influențează justiția, țin în mînă poliția, controlează o parte din presă. „Lucruri bune”, libertatea, democrația, au generat „pilde rele” (corupția, disoluția autorității, batjocorirea sentimentului patriotic, desconsiderarea muncii, pauperizarea etc.), pentru că poporul le-a încredințat – nu o dată – cui nu trebuia.

în expunerile didactice, știința trebuie să pară sigură. N-am prezentat-o întotdeauna așa. N-am ocolit aspectele controversate. N-am ezitat să-mi arăt îndoielile asupra valabilității unor opinii crezute ca definitive. Nu m-am ferit de aproximări. N-am făcut un secret din îndoielile mele. Siguranța e adesea rezultatul simplificărilor. Tendința mea a fost, dimpotrivă, să detaliez și să nuanțez. Nu toate manifestările de siguranță sînt autentice. Aș spune chiar că, în cele mai multe cazuri, sînt „poze” sau forme deghizate de autoritarism. în atare situații, enunțurile sună a ordine, nu admit discuții, frînează gîndirea. Ce e de preferat: spectacolul siguranței absolute sau cel al relativizării aparent interminabile? Primul are căutare în fața studenților care se limitează la a ști cursul, atît, celălalt în fața celor care vor ca acesta să fie doar o platformă pentru alte căutări. Deși mai puțini, ei, cei din urmă, au constituit publicul meu țintă: inși capabili să înțeleagă că nesiguranța e mai onestă decît siguranța, că ea lasă porți și ferestre deschise, că nu descurajează, ci dă un impuls spre corectitudine și fermitate.

Amintirile mele cele mai vechi – i-am răspuns – sînt legate de „evacuare”. Aceasta a însemnat dislocarea din pămînturile noastre, făcută la apropierea frontului. Am fost scoși din sat, obligați să ne refugiem peste apă, adică dincolo de albia rîului Suceava. S-au tras clopotele, s-a bătut toba, s-a strigat pe fiecare uliță: „Vin rușii! Vin rușii!” Curios, nu țin minte nimic despre plecare, deși aveam mai bine de trei ani. Poate că am mers în vreun car, poate că am mers noaptea. âmpreună cu mama, am fost găzduiți într-una din cele mai mari case, situată lîngă linia ferată, spre deosebire de verii mei care au fost nevoiți să locuiască în bordeie de pămînt. însă tot în acea casă, ulterior, a funcționat popota ocupanților și o baterie antiaeriană. Copil bălai, am fost îndrăgit de Dimitri, un soldat care îmi dădea piroște cu vișine, zahăr, ciocolată și alte bunătăți. Probabil că-i aminteam de propriul său fiu. Pe mama o îngrozeau vizitele mele la el, joaca printre cuiburile de mitraliere. Mă chema de la distanță, evitînd chiar și să privească înspre soldați. Purta, ca și alte femei tinere, pe sub fustă, o pernă legată în dreptul burții, să pară însărcinată. A uitat de ea o singură dată, în timpul unui raid al „ștukasurilor” germane, dar în învălmășeală nu s-a observat.
întoarcerea, produsă cîteva luni mai tîrziu, la sfîrșitul verii, mi-i în schimb mult mai clară, îndeosebi ultima sută de metri, pe ulița în pantă, invadată de urzici, unele înalte cît gardul, apoi teama cu care am trecut drumul și am intrat în ogradă. Aci iarba și buruienile năpădiseră cărarea. Cred că atunci am simțit prima oară fiorul pustietății. Casa fusese prădată. Hoții ne luaseră masa, scaunele, tacîmurile, ceasul. Patul fusese scos afară; probabil n-au avut cu ce să-l care. Mama a dat să plîngă, dar în cele din urmă s-a abținut. A intrat în grădină, unde plantele și pomii se sălbăticiseră. A revenit repede, parcă înfricoșată de haosul vegetal. După o zi însorită, cu de jur-împrejur tăcere, noaptea a coborît neagră (mai neagră decît în satul unde stătusem), cu spaime pe care doar oboseala și nesomnul le-a făcut repede uitate. hoții, pr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!