Olimpiadele de altădată
Sîntem în faza finală (națională) a unei noi ediții a concursurilor școlare. Responsabilitate și formalism, interes și blazare, competitivitate și impostură, corectitudine și fals – sînt aspecte ce se regăsesc, alături de altele, cu ocazia oricărei faze a concursurilor ce implică mediul școlar. Fie că sînt luate în serios, inclusiv de către reprezentanții autorităților administrative, fie că sînt contestate în ansamblul lor (ca reminiscențe comuniste chiar), olimpiadele școlare se desfășoară an de an ca niște activități ce trebuie organizate și bifate ca atare. E, oare, atît de greu să le recunoaștem, fără rezerve, caracterul lor educativ, formativ și absolut benefic pentru întregul nostru sistem de învățămînt? Este atît de greu să le păstrăm, la fiecare etapă a lor, obiectivitatea și corectitudinea fără de care o anumită doză de neîncredere și suspiciune nu poate fi evitată?
La noi, primele concursuri școlare pe discipline de învățămînt au avut loc începînd cu anul 1885. Instituția care a inițiat și a organizat această competiție nu a fost, pînă în 1941, ministerul, ci Societatea „Tinerimea Română”, formată în 1877 din inițiativa unor elevi din clasele terminale de la Liceul „Matei Basarab” din București. Și atunci concursul se încheia cu o fază națională, organizată invariabil la București. Această situație punea probleme deosebite organizatorilor întrucît numărul participanților trecea de trei mii (în 1932, de exemplu, veneau în Capitală nu mai puțin de 2 500 de elevi din provincie, cărora li se alăturau aproximativ 500 de bucureșteni). Elevii concurau la Limba și literatura română, Istorie, Religie, iar din 1939 și la Desen. După cum aprecia profesorul Nae Dumitrescu, mulți ani președinte al Societății „Tinerimea Română”, concursurile îl scoteau pe elev „din mediul școlar obișnuit și-l puneau în fața unui for judecătoresc imparțial”, care făcea „selecțiunea cea mai dreaptă și loială” a participanților.
Subiectele formulate la toate etapele concursului nu aveau menirea de a verifica exclusiv cunoștințele din manualele școlare. Explicînd poate „tocilarilor”, același Nae Dumitrescu spunea în 1932 că, prin subiectele formulate „am voit (…) să vedem cum gîndesc ei, eleviiț, ce cred ei despre unele probleme de deosebită însemnătate și iată de ce printre subiectele date găsim problema raportului dintre pacifism și afirmare națională, chestiunea rolului social pe care-l poate avea literatura…”. În același sens trebuie înțelese și aprecierile lui Nicolae Iorga, din același an, în calitate de ministru al învățămîntului, care, cu ocazia premierii cîștigătorilor susținea că scopul școlii „este să creeze oameni liberi, capabili de inițiativă, care să fie în stare a-și întemeia și sprijini viața prin ei înșiși, fără proptele și fără ajutor”. Premianții primeau cărți („…orice mînă întinsă către cultură se va întoarce încărcată de cărțile în care se cuprinde gândul poporului românesc” – promitea același Nicolae Iorga în 1932, cu ocazia primirii concurenților la București) și o excursie ce viza o anumită zonă a țării. In 1932 se vizita sudul Dobrogei, iar în 1939 premianții drumețeau în Munții Apuseni. Sînt de apreciat, însă, eforturile deosebite pe care autoritățile le făceau, înainte de 1918, pentru a oferi premianților posibilitatea unei excursii în Bucovina sau Transilvania, provincii românești în care se putea merge atunci doar cu pașaport!…
Temele ce trebuiau tratate de candidați erau, fără îndoială, dificile. Cu siguranță, și pentru liceenii olimpici de astăzi ar fi destul de greu de abordat subiecte de istorie cu enunțuri precum „Evoluția instituțiilor publice la români”, „Comparații între cele două imperii franceze” sau „În ce raport trebuie să punem idealul nostru de pace cu cel de afirmare națională?”. În această situație ni se pare cu adevărat merituoasă ierarhia ce rezulta, fără contestații și contestatari și fără ca numărul premianților să fie aproape egal cu cel al participanților… Și nu trebuie să ne mire faptul că ei, premianții, erau onorați ca niște adevărați eroi, așa cum se întîmpla, de exemplu, în mai 1933, cînd vizitau județele din centrul Moldovei: „…în lungul liniei ferate, acolo unde nu erau gări, tot se găseau grupuri de școlari veniți din satele vecine ca să salute pe frații lor din toate colțurile țării”.
Mulți, foarte mulți dintre premianții acestor concursuri au confirmat excelenta lor pregătire (și corectitudinea ierarhiei concursului!) prin cariera academică pe care au urmat-o. Pentru Nicolae Tatomir (premiul III în 1932 la Limba și literatura română) sau pentru Mircea Petrescu-Dâmbovița (premiul II în 1933 la Istorie), ca să ne oprim doar la ei, curssus honorum în plan academic începea cu astfel de premii și continua urcînd treptat, prin acumulări exhaustive, spre cele mai importante distincții științifice naționale sau internaționale. Dar mai importantă ni se pare participarea la aceste concursuri, la faza națională, a unor elevi din învătămîntul primar din mediul rural. Excelenta lor pregătire îi aducea în faza finală a concursului și, în concurență cu elevi din renumite școli urbane, reușeau să intre în rîndul premianților. In perioada 1932-1935, la faza națională, deveneau laureați elevi din clasele primare de la școli precum cele din Comana (județul Vlașca), Ciucea (județul Cluj), Padea (județul Dolj), Câmpeni (județul Turda), Brănești (județul Ilfov)…
Elevii din județul Bacău, mai ales cei din reședința de județ, s-au situat mereu printre protagoniștii acestor concursuri. Faptul că în 1932 și 1933 se obținea doar cîte un premiu III reprezintă încă un argument ce probează dificultatea și seriozitatea întrecerii. Cel mai bun rezultat obținut de elevii băcăuani este consemnat la ediția din 1939: 16 premii și mentiuni, dintre care șase aparțineau elevilor de la Liceul „Ferdinand I”, șase elevelor de la „Liceul de Fete”, trei „Școlii Normale” și unul „Liceului Industrial”. Doi dintre laureați obțineau premiul întîi cu „cunună”, ceea ce echivalează cu premiul întîi „absolut” de astăzi: Constantin Oprișan (Desen, clasa a VII-a, Liceul „Ferdinand I”) și Elena Ghițescu (Religie,clasa a VII-a, „Școala Normală”). Pe discipline de învățămînt, cele 16 premii și mențiuni se repartizau astfel: 6 la Limba și literatura română, 4 la Religie, 3 la Istorie și 3 la Desen.
Evident, nu intenționăm să idealizăm tot ceea ce ține de concursurile organizate cu mult timp în urmă de Societatea „Tinerimea Română”; nici ceea ce se întîmplă astăzi în diferite etape ale olimpiadelor școlare nu este, în totalitate, rău. Totuși, cei mai mulți dintre noi, cei ce aparținem într-un fel sau altul școlii, ne-am dori ca printre participanți și premianți să fie și elevi din mediul rural, subiectele să fie în așa fel formulate încît să pună accent pe originalitate și creativitate, ierarhia să fie serios selectivă și de necontestat. Prin îndeplinirea, măcar și parțială, a unor astfel de obiective, școala în ansamblul ei și-ar putea reconsidera treptat menirea sa în societate. Nu milităm doar pentru o mai bună imagine asupra acestei instițutii acum, ci mai ales avem în vedere responsabilitatea majoră cu care trebuie să abordăm, în toate componentele sale, educația acestor generații de elevi în așa fel încît șansele integrării individului într-o societate liberă, dar sever concurențială, să fie firească și conștient asumată. (prof. Adrian HORODNIC)
Lasă un răspuns