Condorul de la Medgidia
Pe 8 septembrie 2004, Dan Spătaru a trecut, discret, fîșia de graniță dintre mărginire și eternitate, lăsînd amintirea. A luat sfîrșit o legendă, a tăcut un glas inconfundabil al muzicii ușoare românești dar, Dan Spătaru, a fost și rămîne o permanență pentru memoria afectivă a celor care l-au ascultat și iubit, iar mintea acestora refuză ideea că el nu mai este.
Dan Spătaru făcea inimile să vibreze la timbrul glasului său duios ca de violă și trîmbiță, angelice unduitoare ca murmurul talazurilor mării, ca freamătul vîntului prin ramuri argintii de mesteceni, prin cetini stufoase de pini și floare roză de zarzări.
Cîntecul lui Dan Spătaru e freamătul aripilor de condor, deasupra canioanelor majestuoase, e vuietul mării, e foșnetul „moțului” de grîne, scrîșnetul platoșei de gheață a nămeților de hermină, e susurul corzilor de chitări, e plînsul viorii și țiuitul alămurilor de fanfară, e chiotul școlarilor cu flori presate în abecedare și cu penare pline de vise. Cîntecul lui Dan Spătaru e dorul de mamă, speranța iubirii și trădarea, dragostea de țară și nostalgia podgoriilor dobrogene, a sărutului mării și a valurilor Dunării.
Adevărata iubire a lui Dan Spătaru a fost cîntecul. El a cîntat atît pentru publicul cu care avea o comuniune sufletească, o sincronizare afectivă, cît și pentru cei care spărgeau chitările în baruri și lipeau pe frunțile lăutarilor, bancnote.
Artistul a găsit un drum just pentru a aduna în jurul său masele: cîntecul. Pendula continuu în raza intrasubiectivă și public, neoscilînd – într-un context conversațional – între egocentrism și atașamentul față de public. Comunicarea cu publicul se realiza în ambele sensuri deoarece, Dan Spătaru, nu a trăit niciodată într-un univers gol, secat de pulsul dinamic al vieții, un univers inafectiv – respectul și dăruirea pentru public fiind consimțămîntul său asumat.
Acest artist nu poate fi regăsit în detaliile biografice – drept un spectru de analiză epuizat – cîntecul său fiind un domeniu inepuizabil. Studierea fragmentară a vieții lui îl decupează de realitate și construiește variante testabile, pe baza unor termeni normativi.
Dan Spătaru este Dan Spătaru prin muzica, prin glasul său unic, un glas care a venit din tainele Universului și din focul briliantelor, un glas ce multă vreme, de acum încolo, sau poate niciodată, un pasager al lumii pămîntene nu-l va mai plăsmui.
Cum ar fi fost muzica românească fără Dan Spătaru?! E greu să căutăm ipoteze, pentru că Dan Spătaru nu se putea să nu fie, dacă a fost marea și Dunărea și munții și cîmpiile dobrogene, dacă a fost vîntul în pletele sălciilor și scînteile soarelui pe rubinul podgoriilor, și zăpada cernută pe glie, ca gîndurile pe fruntea lui.
Orchestrator al propriei sale vieți, Dan Spătaru a trăit plenitudinea vieții, i-a savurat tumultul.
S-a născut pe 2 octombrie 1939, în comuna Aliman din județul Constanța. Clasele primare le-a urmat în satul natal, apoi a urmat liceul „Nicolae Bălcescu” din Medgidia, pe care l-a absolvit în 1957, iar în anul 1963 a absolvit Facultatea de Sport din București. Fiind student, a activat în brigada artistică a Casei Studenților, unde a fost remarcat de Sorin Grigorescu, regizor TV, care l-a adus prima oară pe o scenă profesionistă la o emisiune de varietăți cu public, în direct. Au urmat multe spectacole prin țară, care au fost o încîntare pentru spectatori și i-au adus consacrarea. în paralel, cînta prin restaurantele Capitalei, alături de orchestra lui Horia Moculescu. Refuzînd repartiția în provincie, după absolvirea facultății, s-a angajat la Casa Studenților. între anii 1964-1972, a susținut numeroase concerte în țară și străinătate. în 1972 s-a angajat la Teatrul Fantasio din Constanța, unde a cunoscut-o pe Sida, o tînără balerină, cu care s-a căsătorit. Ulterior a activat la Teatrul Tănase din București, la teatrele din Ploiești și din Pitești. A făcut și actorie, în filmul „Cîntecele Mării” creînd un personaj de un farmec irezistibil, care a cucerit multe inimi.
în toată cariera sa artistică, a lansat nenumărate șlagăre, care au fost și sînt și astăzi fredonate de rînduri de generații: „Te-așteaptă un om”, „Măicuța mea”, „Ce e cu tine”, „Trecea fanfara militară”, „Țărăncuță, țărăncuță”, „Nu ne-am gîndit la despărțire”, „Drumurile noastre”…
După o viață petrecută sub lumina reflectoarelor, Dan Spătaru a murit dincolo de raza lor de bătaie, la primele ore ale dimineții de 8 septembrie. Simțind că nu mai are aer, a ieșit în curte și a căzut fulgerător pe scări, în urma unui stop cardiac.
Condorul de la Medgidia a sărutat ciucurii strugurilor arămii și a răsfrînt focul ochilor în pulberea de ametist din valurile Dunării, plecînd cu un zîmbet în colțul gurii, care s-a prefăcut că tace.
Fără Dan Spătaru, timpul ni se va părea mai lung, ni se va părea o veșnicie!… (Aurel V. ZGHERAN)an Spătaru e dorul de mamă, speranța iubirii și trădarea, dragostea de țară și nostalgia podgoriilor dobroge
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.