Ascensiuni duhovnicești

Mari sărbători creștine – cultul Sfintei Cruci

Duminica dinaintea ânălțării Sfintei Cruci

* Prefigurări ale Sfintei Cruci în lumea păgînă și veterotestamentară.
* Sfînta Cruce – „noul stejar de la Mamvri”
* Toiagul lui Moise.
* Profetul Daniel și „Semnul Fiului Omului”.
* Altarul jertfei mesianice.

Cultul Sfintei Cruci din creștinism este anticipat de acele reminescențe ale Revelației divine supranaturale primordiale, întîlnite atît în lumea păgînă, cît și în Revelația specială a Vechiului Testament.
A. Lumea păgînă
Toate popoarele vechi, inclusiv grupurile etnice subdezvoltate contemporane au avut și au semne și obiecte cultice. Toate popoarele aborigene, precum cele din Australia și Oceania, cele precolumbiene, eschimoșii, au cultul fetișului și totemului, ca obiecte de cult magice. Toate acestea, lăsînd la o parte interpretările sociologice și mitologice, își au originea în „semnul salvării”, pomul vieții din mijlocul paradisului edemic (Facerea 2,9).
Un alt exemplu: la traco-daco-geți, dragonul era un obiect de cinstire, e simbol al salvării, un steag al biruinței, o speranță a unității, un drapel a dreptății. El era stropit cu „apă vie” din căldărușa sfîntă a Marelui Preot. Acest stindard salvator a fost preluat din generație în generație și adaptat condițiilor bune sau vitrege de viață ale locuitorilor acestor ținuturi ajungînd, cu timpul, steagul de biruință a urmașilor.
Bradul de la cununie – reminescență păgînă – care simbolizează tot pomul vieții, constituie dreptatea, izbăvirea și pavăza noii familii. Bradul înfipt la căpătîiul unui tînăr prea devreme chemat în lumea fără întoarcere constituie semnul biruinței morții la strămoșii noștri, înainte de biruința vieții prin învierea lui Hristos. Chiar cel mai răspîndit dans cultic – „călușarii” își coboară originea pînă la Zalmoxe, steagul fiind simbolul biruinței iar „cel apucat de Rusalii” fiind purtătorul mesajului păcii.
încă de la Sfîntul âmpărat Constantin cel Mare (306-327) pe stindarde s-a imprimat Sfînta Cruce ca semn al jertfei, biruinței și dreptății. Mai tîrziu apar pe steaguri chipurile Sfinților Mucenici militari, iar în Revoluția de la 1821, pe steag, apare însăși imaginea Sfîntei Treimi. Pe steagul voievodului Ștefan cel Mare și Sfînt era icoana Sfîntului Mucenic Gheorghe.
O prefigurare a Crucii o constituie și mirifica „sorcovă”, care constituie semnul continuității, al trecerii cu bine în noul an. Toate aceste semne ale speranței și salvării în lumea veche sînt prefigurări ale Crucii, în dublu sens: material și spiritual, manifestări indirecte ale cinstirii Crucii.
B. în Vechiul Testament
în Vechiul Testament, Crucea este întrevăzută în unele profeții, ca un „semn profetic” ce va fi revelat pe deplin în Noul Testament.
Crucea reprezintă cumpăna dreptății, prefigurată de pomul cunoștinței binelui și răului (Facerea 2,9); ea este implicată în făgăduința dată de Dumnezeu protopărinților, la plecarea lor din Eden, că va trimite lumii pe Mîntuitorul care „va zdrobi capul șarpelui” (Facerea 3,15) prin jertfa de pe Cruce (Gal.4,4). O prefigurare a Crucii găsim în Legămîntul lui Noe (Facerea 9,8-17), în stejarul de la Mamvri (Facerea 18,1), în lemnele purtate de Isaac pe Muntele Moria pentru jertfirea sa (Facerea 22, 2-12). Sfîntul Chiril al Alexandriei (^444) subliniază că „Lemnul lui Isaac este Crucea lui Hristos” (Glaphyra). Ca arhetip al Crucii și ca semn (mijloc) de binecuvîntare întrevedem și în mîinile încrucișate ale patriarhului Iacov, cînd binecuvîntează pe Efraim și pe Manase, fiii lui Iosif (Facerea 48,14); de asemenea, în treptele scării lui Iacov (Fac.28,12). Crucea a fost cumpăna speranței lui Iosif în Egipt (Fac.cap.39).
Ca putere și lucrare anticipată a Crucii, o vedem lucrînd în toiagul lui A care a nimicit toți șerpii vrăjitorilor egipteni (Exod 7,8-13), în toiagul lui Moise care a despicat apa Mării Roșii (Exod 14,16), care a scos apă din stîncă la Merida (Exod 17,6) – închipuirea stîncii Golgotei.
O prefigurare a Crucii, a puterii și a tainei biruitoare o aflăm în mîinile întinse ale lui Moise, prin care „Israel a biruit pe Amalec” (Exod 17,11). Sfîntul Grigorie de Nyssa vede în această poziție a lui Moise – cu mîinile întinse lateral și orizontal – „Taina Crucii”, „Chipul Crucii” și „pe Cel ce Și-a întins mîinile pe Cruce” – Hristos (De vita Moysis).
Ca altar de jertfă, Crucea este prefigurată în stîlpul pe care Moise a țintuit șarpele de aramă în pustie, ca să scape de moarte pe cei mușcați de șerpii veninoși (Numeri, cap.21). Sfîntul Iustin Martirul și Filosoful medita: „Tot ca figură și ca semn a fost și ridicarea Crucii aceleia făcute împotriva șerpilor care mușcau pe fii lui Israel, pentru mîntuirea celor ce aveau să creadă că încă deatunci s-a propăvăduit moartea șarpelui (diavolului) și mîntuirea celor mușcați de el și care se refugiau la Cel care avea să fie răstignit (pe Cruce). Tot ca altar de jertfă, Crucea este subînțeleasă în viziunea profetică a lui Isaia, care vede pe Hristos „ca un miel care se aduce spre junghiere” (Isaia cap.53).
Forma grafică a Crucii a fost revelată în Vechiul Testament prin Iezechiel profetul, ca fiind forma ultimei litere din afabetul ebraic din sec.IX-VIII î.Hr: forma literei thau.
Capitolul 9, versetul 4 ne înfățișează această minunată viziune despre semnul Sfintei Cruci. Cercetătorii vorbesc de patru feluri de forme ale lemnului Crucii: 1) stîlpul drept și ascuțit, numit „crux acuta” sau „crux simplex”; 2) „crux Cossa” (T) – numită „a Sfîntului Antonie” ; 3) „crux Christi” – în forma semnului grafic „thau”. Scriitorii bisericești și teologii (Clement Alexandrinul, Origen, Ieronim, Sf.Maxim Mărturisitorul) au văzut în litera ebraică (thau) semnul Crucii lui Hristos sau „taina Crucii lui Hristos” ca semn al mîntuirii.
Profetul Daniel întrevede aspectul eshatologic al Crucii, în viziunea despre „Semnul Fiului Omului” (cap.7,13).
în general, toți profeții mesianici au „vorbit” cu teamă sfîntă despre un semn al izbăvirii, iar Sfîntul Apostol Pavel evidențiază aceasta: „Moise s-a înspăimîntat de cele arătate pe muntele Sinai, iar credincioșii se cutremură, se cutremură în sufletele lor de jertfa lui Hristos, pe muntele Sionului” (Evrei, cap.12).
„Iisus veni și-n casa mea-ntr-o seară:
Era-ntr-un tainic și suav apus…
Și-am stat în casă singur cu Iisus…
Și-afară era blîndă primăvara.
Atunci mi-a spus cu vocea Lui cea clară
Că oamenii sînt buni, deși L-au dus
Să-L bată-n cuie pe Golgota, sus,
Fiindcă i-a iubit din cale-afară”.
(M.Codreanu, Solul Golgotei)

Pr. prof. dr. Constantin LEONTE deplin în Noul Testament.
Crucea reprezintă cumpăna

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!