Maiorul-erou și agricultura

Domnul Ioan Bordei, economist și fost – pînă la pensionare – director la „Statistică” – șade pe banca din „Parcul Trandafirilor”, din urbea noastră, și-i îngîndurat. Cel puțin așa îl întîlnesc eu și mă bucur să mă așez lîngă el și să mai depănăm din amintiri. La urma urmei, pensionar fiind, mai lași, naibii, gîndurile negre și vii în parc, unde te întîlnești cu amici de generație. De data aceasta, nici nu mă așez bine pe bancă și omul, parcă abia așteptînd pe cineva căruia să i se confeseze, începu: „Domnule…, mă las de agricultură…! I-am zis și nevestei mele, fato, nu mai aruncăm banii pe apa Sîmbetei! Auzi, domnule, să arunc, aproape 30 de milioane, așa, în vînt…? Păi ăsta-i cap de economist …? Mi-e și jenă să mă gîndesc la ce-am fost odată și la meseria mea!” Eu, mă fac că nu-l ascult, deși, devin din ce în ce mai interesat de pățania sa. Privesc, în fața mea, la bustul maiorului Constantin Ene, cel căzut, în 1877, la Racova, Erou băcăuan pe care-l respect – a fost născut exact cu o sută de ani înaintea mea! – și la mormîntul căruia, din Cimitir, am fost de cîteva ori. Caut să mă gîndesc la tinerețea Eroului căzut la nici 40 de ani, la vremurile acelea, cînd glasul amicului Bordei mă face să-i dau ascultare. Și-mi povestește – reluînd „istoria” de la început, cum, în toamnă, a plătit 1,4 milioane de lei pe hectarul de arat, „fă socoteală, domnule, cît am dat pentru șase hectare…!” -, cum a mai plătit, tot atîta, pentru discuit și semănat, în primăvară, porumbul pe acele șase hectare pe care le deține în satul Răcătău, comuna Horgești, cum a dat „o groază” de bani și pe sămînță, desigur, că asta nu i-a dat-o nimeni pe gratis, și cum, la vremea prășitului, nimeni, dar absolut nimeni, n-a vrut să se învoiască, deși omul era dispus să plătească la „prețul pieții” și cum, în final, porumbul n-a mai ieșit, banii cheltuiți n-au „rodit” decît supărare și nervi. „Am zis să dau cuiva să cosească ce e pe cîmp, la vremea aceasta, dar nici așa n-a vrut nimeni. Ba, pe cîteva parcele, cineva a cosit”. Mă privește surprins că nu dau semne de mirare. Cum să dau semne de mirare cînd știu că nu e singurul care-și pierde banii pe degeaba, cînd știu cît pămînt rămîne nemuncit, pradă buruienilor, cînd știu – și mă întristez mereu – că bătaia asta de joc față de pămînt ne costă și ne va costa și mai mult. „Da, domnule…, gata, m-am lăsat de agricultură. Mai ales că și în livada aceea care, altădată, era renumită, de la Răcătău, nu se mai face decît iarba printre copaci, și, dacă acum vreo doi ani, am adus, acasă, două portbagaje cu mere, anul trecut și anul acesta și, sînt sigur, și în anii viitori, n-am mai dus și nu voi mai duce nimic. Așa că, drumurile mele spre Răcătău s-au oprit. Adio, agricultură…! M-am săturat…!”
… Acum, privim amîndoi la bustul de pe soclu. Și nu știu cum dar, parcă, pînă și Constantin Ene, eroul de la 1877, pare trist și îngîndurat și, mai ales, supărat pe noi, urmașii săi. Și, parcă-i aud spusele nerostite: „Bătaia asta de joc de pămîntul țării e ca un blestem…” (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!