PASTORALA

Învierea lui Hristos – eveniment metafizic consemnat în istorie

Cele mai multe religii ale lumii, precum și cele mai mari percepte filozofice, sînt fondate pe certitudinea unei viziuni a omului. Credința creștină este singura din lume care își trage seva într-un eveniment al istoriei, consemnat de ea: Învierea Mîntuitorului Iisus Hristos – cel mai mare „fenomen” din univers de după crearea lumii văzute și nevăzute. Evenimentul a devenit firul de aur al speranței creștine care a legat, prin credință, viața omului de viața lui Hristos. Învierea este încoronarea istoriei și confirmarea că mîntuirea obiectivă și subiectivă a omului nu este utopie, ci realitate. Evenimentul, văzut ca victorie decisivă asupra morții și negativului, aduce omului din această lume un elan decisiv în angajamentul său de a-și orienta viața către eternitate, avînd ca model învierea lui Hristos. Sfîntul Apostol Pavel consideră acest eveniment piatra unghiulară a misterului lui Hristos și criteriul absolut al veridicității Evangheliei propovăduite de El. Astfel, Învierea devine adevărul culminant al credinței noastre în Iisus Hristos, adevăr crezut și trăit de generații după generații de aproape două milenii.

Prin urmare, Învierea nu este numai o reîntoarcerea la această viața terestră a lui Hristos, presupunînd o a doua moarte obligatorie, asemeni fiului văduvei din Nain, fiicei lui Iair sau lui Lazăr din Betania (aceștia au mai murit o dată). Învierea nu este nemurirea sufletului cum au descris-o gnosticii primelor veacuri creștine (în cazul acesta ar fi fost o „semi-înviere” cum contravenea Tertulian în „De resurectione”). Învierea nu este nici reîncarnare (samsara) ca în concepția religiilor asiatice, unde se vorbește de renașterea sau recăderea omului într-o nouă existență terestră. Învierea este intrarea în viața fără de sfîrșit a trupului lui Hristos și deci, a umanității în integritatea ei. Învierea este un eveniment transcendental dar real. Așa a fost considerat încă din primele clipe ale întîlnirii Celui Înviat cu umanitatea încă coruptibilă: „Cu adevărat Domnul a înviat și S-a arătat lui Petru” (Luca 24, 24). Aici este vorba despre realitate istorică. Dar faptul că evenimentul este consemnat de istorie ca o trecere prin moarte a umanității lui Hristos la viața divină trinitară, denotă că învierea rămîne un fapt transcendent și metafizic. Hristos continuă în același timp să mențină o legătură strînsă cu istoria (a se vedea mormîntul gol, multiplele arătări după scularea din morți, etc), iar Învierea Sa constituie o întîlnire tainică și permanentă între transcendența lui Dumnezeu și imanența omului, între eternitate și timp.

Învierea a conferit omului statutul de „ființă pentru Înviere” (Heidegger), iar evenimentul acesta ne privește pe toți, pentru că toți putem fi beneficiarii lui.

Însă ce păcat că statutul acestea nu și-l mai împropriază omul modern, care a înțeles reducționist noțiunea de înviere, minimalizînd evenimentul la tradiție populară. El uită, în pragmatismul său, că fără Hristos înviat, riscă să-și piardă orientarea în istorie și asemănarea cu Dumnezeu. Hristos nu se va recunoaște în cel ce nu-și structurează identitatea spirituală în viața aceasta. Ori, Hristos înviat nu este un Dumnezeu abstract ci personal, care nu a fost doar o prezență reală a trecutului, ci prin Înviere a devenit meta-istorie. În virtutatea dumnezeirii Lui, El se poate revela oriunde și oricînd, dăruind umanității dinamismul și entuziasmul unei vieții trăite plenar, care are la bază o certitudine de nezdruncinat, o orientare clar conturată și o finalitate mult așteptată.ă

După Înviere, Hristos a avut inițiativă de a se întîlni umanitatea, iar de atunci această inițiativă aparține omului. Însă marea dezamăgire a lui Hristos cel Înviat este că modernitatea încetează să se mai entuziasmeze de cele mai însemnate daruri pe care El le oferă istoriei, dintre care cel suprem este învierea și viața veșnică. Omul modern este preocupat de idealuri efemere, de o tot mai confortabilă instalare în istorie, care pe lîngă măreția și grandoarea celor propuse de Dumnezeu în transcendent, par niște castele de nisip, construite dintr-un orgoliu egoist de un copil capricios. Doar conjugînd realitatea pragmatică a istoriei cu transcendentul infinit al lui Dumnezeu, omul mileniului al treilea va regăsi dimensiunea spirituală a vieții acceptînd pe Hristos ca „Fiu al lui Dumnezeu întrupat”, ca Domn al istoriei, ca Adevăr revelat, Cale a urma și Viață a împlini.

Numai așa Învierea Sa poate deveni: sevă a vieții, lumină a istoriei și sens al umanității, iar mileniul al treiliea, Mileniul învierii.

Prea Sfințitul Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului

Fața ta, Doamne, o caut

La împlinirea timpurilor, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut trup și a locuit între noi (In. 1,14), făcîndu-se întru totul asemenea oamenilor (Fil 2,7), pentru a-i izbăvi de păcate și pentru a-i învrednici să se bucure de demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, pentru a reface în oameni imaginea lui Dumnezeu (Col. 3.10). Atunci cînd noi îl vedem pe Cristos, de fapt îl întîlnim și-l vedem pe Tatăl, după cum ne asigură însuși Isus cînd spune: „Cine mă vede pe mine îl vede pe acela care m-a trimis”.(In. 12.45). Dumnezeu cel nevăzut se face vizibil prin însuși Fiul său care a venit pe pămînt pentru ca noi să cunoaștem puterea lui Dumnezeu (I Cor 1, 24). Dumnezeu l-a creat pe om după imaginea sa (Gen. 1, 27) și „atît de mult a iubit lumea încît l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viață veșnică” (In 3,17). Cu alte cuvinte, omul are posibilitatea să se bucure în veșnicie de Dumnezeu și de imaginea sa. Atunci cînd trecea pe drumurile Palestinei mulți se îndreptau spre el ca să-l vadă, să-l asculte și să se vindece. Urcat pe lemnul crucii, el s-a oferit pentru toți, îmbrățișîndu-i în iubirea sa mîntuitoare, spunînd „Tată, iartă-i că nu știu ce fac” (Lc 23, 34), „s-a săvîrșit” și „plecîndu-și capul își dădu sufletul” (In 19,33), demonstrînd prin aceasta iubirea cu care a venit în lume. Cei care l-au răstignit au fost obligați să mărturisească: „Într-adevăr, acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 27,54).

Pe acest Isus a dorit să-l vadă Zaheu și a fost mîntuit el și casa lui; de imaginea lui a rămas impresionată femeia prinsă în adulter, pe care Isus a eliberat-o și a iertat-o, iar ea nu l-a mai uitat niciodată. Pe el l-au primit în casa lor Lazăr, Maria și Marta și l-au îndrăgit și ascultat, rămînînd bucuria casei lor și a fiecăruia în parte.

Pe acest Isus visau să-l vadă acei pelerini greci care s-au adresat apostolului Filip cînd au ajuns la Ierusalim cu ocazia Paștelui: „Am vrea să-l vedem pe Isus” (In 12,12), pentru ca apoi cu imaginea lui în minte și în inimi să se întoarcă de unde au venit.

Dorința continuă a omenirii

De atunci și pînă astăzi mii și milioane de oameni, pelerini pe acest pămînt, își exprimă cu speranță și iubire dorința lor: vrem și noi să-l vedem pe Isus.

Cînd a fost prezentat prima dată la televiziunea americană filmul lui Franco Zefirelli, Gesu di Nazareth, se spune că americanii au rămas în fața ecranelor mai mult de patru ore; pe străzile orașelor se instalase un calm neobișnuit, o liniște ieșită din comun. Toți erau interesați să-l vadă pe Isus. Zilele acestea o nouă producție cinematografică preocupă întreaga lume (cu cele două poziții – pro și contra) toți fiind interesați să-l vadă pe Isus în filmul lui Mel Gibson, „Patima lui Cristos”. Nici un alt film nu a avut o asemenea căutare.

Oamenii de astăzi doresc „să-l vadă pe Isus”, să-i cunoască misterul: așteaptă de la el o intervenție, o schimbare. Unde îl vom găsi pe Cristos, cum îl vom putea întîlni și vedea, cine ne va putea vorbi despre el? (…)

În multe din Bisericile creștine catolice din Africa, acolo unde nu de mult evanghelia a purtat chipul lui Cristos făcut om, jetfit pentru lume, mort și înviat pentru învierea și înălțarea omului, deasupra altarului sau chiar și pe fațada principală se poate vedea o imagine impunătoare și impresionantă , chipul lui Cristos victorios, eliberator, iar sub brațele sale întinse în formă de cruce se află poporul cel nou al Africii, creștinii plini de bucurie și viață.

Celebrînd și anul acesta marele mister al morții și al învierii glorioase, trebuie să ne înălțăm privirea spre el, să-i privim chipul, fața sa strălucitoare și să ne simțim și noi iluminați, încurați și eliberați, convinși că el ne-a scos și pe noi din întunericul păcatului și al morții și ne-a făcut părtași de învierea lui.

Pentru noi toți, care credem în înviere- catolici, ortodocși, protestanți, care anul acesta celebrăm cu deosebită bucurie și satisfacție marele mister al învierii, Paștele, la aceeași dată, există un adevăr unic și mîngîietor: cu el și noi vom învia și moartea nu o vom vedea, aleluia!”

Petru Gherghel, episcop de Iași