Ascensiuni duhovnicești

Duminica după ânălțarea Sfintei Cruci

• Istoricul culturii Sfintei Cruci, de la Hristos pînă astăzi n Descoperirea Crucii Domnului de pe Golgota n Teologia Crucii

După crucificarea Mîntuitorului Hristos (anul 33 – 34), Crucea Domnului („crux Christi”), ca și crucile celor doi „tîlhari” au fost îngropate în dealul Golgotei. în anii ’69 – ’70, cînd romanii distrug Ierusalimul din temelie, „locul Căpățânii” a fost arat, pierzîndu-se urma „Țarinei Olarului”. Cu toate acestea, creștinii din timpurile apostolice păstrau în conștiința lor imaginea Crucii ca altar de jertfă al Domnului.
Descoperirile arheologice au scos la iveală numeroase dovezi care atestă cinstirea Crucii de la începuturile erei creștine: grote, catacombe, diferite ascunzători ce serveau drept lăcaș de cult, numeroase incizii reprezentînd însemnele creștine: crucea, ancora, păstorul, peștele. Indiferent cum a fost cinstită, Crucea a fost primul obiect de cult creștin.
Crucea reală s-a arătat Sfîntului âmpărat Constantin cel Mare (306 -337), în anul 312, ca semn al biruinței („in hoc signo vinces”) creștinilor împotriva idolatriei. Cultul Bisericii se intensifică prin cinstirea Sfintei Cruci.
La Sinodul I Ecumenic (325, Niceea), în articolul al IV-lea din „Simbolul Credinței” (Crez), s-a menționat special: „Și s-a răstignit (Hristos) pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat, a pătimit…”. Sfinții Părinți evidențiază cultul Crucii legat de jertfa supremă a lui Hristos.
Semnul Crucii a fost descoperit și scos la lumină prin grija împărătesei Elena, cinstitoare a Crucii și inițiatoare de fapte deosebite pentru Biserica lui Hristos. Pe 14 septembrie 327, episcopul Macarie al Ierusalimului a înălțat lemnul Sfintei Cruci, l-a înfipt într-un piedestal de aur și l-a adus la Ierusalim. După această descoperire, evlavia creștină a crescut: „Locul Căpățânii” a devenit loc de pelerinaj. Mormîntul, peștera și Golgota sînt pentru orice creștin „locuri sfinte”. De atunci, Sfinții Părinți au introdus în canonul vieții lor închinarea la Locurile Sfinte.
Din epoca împăratului Justinian (527 – 565) ia amploare ridicarea de edificii creștine în stil bizantin, bisericile stilizîndu-și silueta, corectîndu-și laturile după „brațele” Crucii. Din secolul al VI-lea, Crucea a devenit matrice în arhitectura lăcașurilor de cult. Justinian cel drept a ridicat în Ierusalim o biserică avînd hramul „Sfintei Cruci” în care a fost așezată Crucea de pe Golgota. Tot din vremea lui datează și cîntarea: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpîne, și sfîntă învierea Ta o lăudăm și o slăvim”. După o sută de ani, perșii au prădat Ierusalimul și au dus Crucea în Orient. âmpăratul Heraclius (610-641) reușește să o recupereze, fiind reînălțată în biserica ei la 14 septembrie 626.
Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) restabilește și generalizează cultul icoanelor. Avînd în vedere că Sfînta Cruce este Icoana jertfei Mîntuitorului și că ea a fost cinstită dintru început, la acest sinod s-a recunoscut și atributul de „dătătoare de viață” al Crucii. Ținînd cont de tradiția care circula, Sfinții Părinți au hotărît ca Sfînta Cruce să fie cinstită, deoarece lemnul, simbolul și realitatea ei sînt legate de jertfă și răscumpărare, de înviere și Judecată Universală.
După Schisma de la 1054, în Apus s-a diminuat cultul Crucii. De aceea, pe lîngă Reformă, avea să apară în protestantism un curent al apărării Crucii, o „teologie a Crucii” („Theologie der Kreuzer”), ca și „teologia speranței” (Theologie der Hofrung”). S-a resimțit necesitatea jertfei, nu a amintirii sau simbolului.
în Răsărit s-a continuat cinstirea Sfintei Cruci în cadrele cuviincioase și neexagerate, din respect și evlavie față de Jertfa Domnului și devotament față de credința înaintașilor. La noi, românii, în numele Crucii s-au ridicat domnitorii noștri întru apărarea gloriei străbune și „slava Sfintei Biserici”. Astfel, vlahii din sudul Dunării au asigurat paza Sfinților Părinți la Sinodul VII Ecumenic și au participat la eliberarea Sfîntului Mormînt în cadrul cruciadelor.
Voievodul Basarab I întemeietorul avea crucea pe blazon, Mircea cel Bătrîn purta crucea pe platoșe, Ștefan cel Mare avea crucea pe sabie, Mihai Viteazul a imprimat crucea pe buzdugan, Constantin Brâncoveanu și-a dat viața pentru credință și cruce, iar Revoluția din 1848 purta crucea pe tricolor. Strămoșii noștri n-au fost, însă, doar „cavaleri ai Crucii”, ci trăitori, martiri și purtători ai Crucii prin viața lor jertfelnică.
Trebuie subliniat că cinstirea sau cultul nu trebuie confundate cu închinarea și adorarea. Cinstirea Sfintei Cruci este o cale reală pentru închinarea și adorarea Prea Sfintei Treimi. Prin „închinare”, creștinii ce respectă Sfînta Tradiție înțeleg o rînduială a gesturilor în ritm și armonie, în vederea înălțării gîndului pe Dealul Golgotei și adorării cu evlavie a Patimilor Mîntuitorului. Gesturile care însoțesc semnul Crucii, mișcările mîinii, plecăciunile, metaniile ne amintesc de Calea crucii („Via Crucii”), „via Dolorosa”, pe care a mers Domnul purtînd Crucea pentru iertarea păcatelor omenirii.
„Mîntuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvîntează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește. Și, cu Crucea Ta, păzește pe poporul Tău!”

Pr. prof. dr. Constantin LEONTEfa supremă a lui Hristos.
Semnul Crucii a fost descoperit și scos la lum

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!