Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (13)

Constantin CĂLIN

O femeie inteligentă, Eugenia Vodă, urmașa Ecaterinei Oproiu în critica de film, răspunde astfel la a 13-a întrebare din „Chestionarul Proust”, cea despre „prozatorii preferați”: „Celine. Iar în clipa de față, la noi, îmi place proza din <>, din Gîndul”. Ciudată asociere: Celine și Dinescu! Pentru mine,”proza” acestuia din urmă e doar „un haos sugestiv”, rezultat al unor spectaculare jonglerii verbale. Nu există în ea o coerență a ideilor, și nici una a imaginilor. Discurs veșnic în răspăr, de ins nărăvaș, nonconformist tolerat, vrînd-nevrînd, de toate părțile: „Lasă-l, bre, te pui cu nebunul!”. Asta e! Nu văd în acele scurte articole disciplina scriitorului, ci libertatea fără de margini a șuetistului care toacă verzi și uscate. în afară de voința de a părea montat, pornit să plesnească pe unul sau pe altul, pipărat, nimic altceva nu iese în evidență pregnant. Dacă te întrebi ce vrea Dinescu, cel mai sincer răspuns e o ridicare din umeri. E drept, el are nu o dată niște intuiții exacte și niște comparații surprinzătoare, dar e incapabil să se orienteze. Cine s-ar lua după el, ar merge în zig-zag. Spusă debutonat, arțăgos, împrăștiat, vorba sa nu edifică, ci, mai curînd, derutează. Citit matinal, nu prea are gust; citit după jurnalul de seară, e ușor redundant. Spre deosebire de Eugenia Vodă, eu nu consider rebrandarea recentă o transformare. Dinescu a rămas Dinescu și punctum! Nu remarc înnoiri de nici un fel, – dimpotrivă! Arteziana sa stilistică aruncă acum mai puține jeturi fascinante decît odinioară. „Gesticulația”, în ciuda unor mișcări de prestidigitator îndelung exersat, e, în bună parte, previzibilă și, oricum, nu poate ține loc de opinie. Folosit excesiv în „Academia Cațavencu”, „Plai cu boi” ș.a., umorul i s-a zbîrcit pe ici, pe colo. Nici vehemența nu mai e convingătoare: pare trucată. Dovadă că așa sînt percepute lucrurile, nu se mai vinde nici sub modesta etichetă de „aspirina săracului”. Adevărul (vizibil în declinul publicațiilor sale) e că săracii s-au despărțit primii de guralivul „moșier” poporanist Dinescu. Chiar dacă din zece una îi mai unge la inimă, ei nu uită complet că vorbele sale sînt ale unuia care a călărit și călărește pe niște privilegii, răsfățat, și nu ale unuia care suferă de vreo indigență. Fostul poet strigă adesea fără să-l doară și – ceea ce intrigă mai mult – cu o lipsă de simț autocritic ce frizează fie amnezia, fie cinismul. Oricît m-ar încînta verva cuiva, îi cer și autenticitate.

întinderea și sinceritatea unei confesiuni sînt, nu o dată, în raport de locul unde trăiește cel care o face. Un sătean e mai dispus să-ți spună „of”-ul decît un orășean. Și între orășeni există diferențe: cel dintr-un oraș mic e, aproape întotdeauna, mai deschis la vorbă decît cel dintr-un oraș mare sau din Capitală, care fie e grăbit, fie e indiferent, fie nu crede în utilitatea gestului de a povesti. Ca să crezi în așa ceva, trebuie să-i consideri pe cei cărora te adresezi egalii tăi, dacă nu chiar mai mult; or, de regulă, „capitalistul” e succint, expeditiv și fudul. De orice condiție socială și intelectuală ar fi, în contactul cu omul de provincie el își trădează complexul de superioritate. Baza comunicării e încrederea, iar încredere mai mare au unii în alții cei de-o seamă și care trăiesc în comunități restrînse. Am văzut, totuși, săteni veniți la oraș care își expun „cazul” la întîmplare, cui se nimerește, de la mahalagiul întîlnit în drum pînă la portarul instituției unde are treabă. Faptul acesta ține atît de o anume inerție (aceea de a vorbi despre sine cu alții), cît și de prejudecata că orășeanul știe mai multe decît el, acordîndu-i adesea o importanță peste cea reală. Procedînd așa, realizează cel puțin două lucruri: își ușurează inima și, apoi, încearcă să afle o soluție pentru cele ce îl frămîntă. Spune aceeași „poveste” la zece inși, convins că, pînă la urmă, are să găsească pe cineva cu o experiență similară, cu care să se identifice. Lăsînd deoparte orice suspiciune și orice rezervă, speră în compasiunea (pentru că, de cele mai multe ori, „povestea” sa e tristă) și solidaritatea interlocutorilor.

într-un muzeu imaginar al cadourilor primite de profesori, – nu într-un an, ci într-o „carieră” -, aș avea nevoie de cel mai mic spațiu: atît cît să încapă o Psaltire, un Nou Testament (ediție curentă), Viața unei sfinte (catolice), un mulaj cu Fecioara și îngerii și două sau trei buchete de flori. Desfid pe cel care ar afirma că lui îi trebuie și mai puțin!

„Cînd n-ai talentul excepțional al marilor artiști – măsura în toate este cea mai mare calitate”, avertiza un critic de teatru. Vorba sa se potrivește și altora, nu numai actorilor.

Oare morții se întorc – cum cred – sub formă de ploaie sau de zăpadă? Aseară l-am visat pe T.C. și azi, iată, e moină: plouă și ninge; ninge și plouă. Am verificat: aproape de fiecare dată cînd visez pe cineva dintre cei morți, visul îmi vestește o schimbare a vremii. în rău, cel mai adesea.pusă debutonat, arțăgos, împrăștiat, vorba sa nu edifică, ci, mai curînd

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!