Neculai Lupu, maestru și la încărcat roaba

âmi făcusem o impresie bună despre profesorul universitar Neculai Lupu. De pe vremea în care a împărățit la Consiliul Județean, dar și după ce s-a întors la catedra universitară. Fire deschisă, voce înaltă, nonșalant în multe împrejurări și privințe, mi s-a părut că nu seamănă deloc cu ceilalți. Era o figură aparte, o pată de culoare, chiar, pe tabloul politic băcăuan. Un om pe care îl uiți greu sau niciodată și cu care te revezi cu plăcere totdeauna. Mă întîlnesc destul de rar cu el și aproape numai în împrejurări semioficiale. Dar l-am văzut, în ultimul timp, și altfel. în cîteva momente în care toți cei de față eram ca acasă, destinși, departe de grijile vieții, cum uităm adesea să trăim. Așa mi-am dat seama că omul acesta merită mai mult decît o bună impresie. Studenții lui ar putea să spună că merită stimă, prietenii s-ar lăuda că sînt în compania sa, dar noi, cei mai de departe, am putea spune că îl putem doar admira pentru felul în care apare în societate. Lîngă „nea Nicu”, așa cum își permit cei de aproape să-i spună, auzi întotdeauna cîte un banc de te ții cu mîna de burtă. Vrei o părere despre ce ni se mai întîmplă în pîrdalnica asta de viață, domnul profesor vine imediat cu o opinie, calificată. Se pornește caierul amintirilor de călătorie? Neculai Lupu are un sac de depănat, întîmplări care de care mai picante.
Cu Neculai Lupu mi-a fost dat să mă aflu, într-o zi, însă, și pe un șantier. Cu cîțiva dintre stundeții lui și cu o mînă dintre membrii Lions Club, al cărui membru este și profesorul universitar băcăuan. Am fost la Asău, unde clubul construiește, împreună cu fundația italiană Operazione Sorriso, un campus de rulote pentru sinistrații inundațiilor din vară. Zi frumoasă, numai bună de muncă, la Asău. Șantierul – abia la temelie, pentru că italienii și arhitecții din Lions Club au trasat un plan de construcție în toată puterea cuvîntului, pentru o tabără în care zece familii vor locui toată iarna care vine. Pe șantier, deci, mașini, tractoare, betoniere, lopeți și tîrnăcoape. Unii săpau, alții cărau apă, alții dădeau meșterilor la mînă mortar și blocuri BCA. Nu prea deosebeai cine era calfă și cine zidar, pentru că toți munceau acolo doar din entuziasm, într-o operațiune umanitară. Pe „lei”, însă, îi distingeai după vestele galbene cu siugla clublui imprimată. La betonieră, studenții făceau coadă, ținînd de coarne cîte o roabă. între ei, hop și profesorul Lupu. Scund, dar vînjos, cu mînecile suflecate, profesorul nu stă o clipă. Cînd trage de o lopată și pune, cu vîrf balastru în roabă, cînd se opinește chiar la roabă și duce mortarul la zidari. Cîte un student, băiat de oraș, apucă lopata cam „jidănește” – cum ar fi spus bunicul meu. Profesorul, om de prin zona Pîrjolului, nu lasă greșeala să se întipărească, prinde lopata și-i arată discipolului cum se făcea treaba, odată, în România. „Cît am tras eu de lopată, în tinerețe – spune dascălul universitar -, numai spatele meu știe. E o artă și asta. Nu se încarcă oricum nici roaba, nici basculanta. Aș pune și acum pariu că mai pot încărca singur o basculantă de 40 de tone în numai o oră”. Studenții îl privesc de parcă n-ar crede, dar profesorul umflă din nou coarnele unei roabe și pleacă spre grupul de zidari. Nu suflă nimeni un cuvînt, dar îi văd pe studenți că strîng în palme altfel și cozile de la lopeți și coarnele roabelor. âi văd plecînd cu ele, tăcuți, și mă întreb, privindu-i, cîți dintre ei țin acum în mînă, „bastonul de mareșal”. (Petru DONE)numai o oră”. Studenții îl privesc de parcă n-ar crede,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!