Recurs la istorie

Solidaritate românească în condiții de prigoană politică

• adăugiri la construcția bisericii și eforturi disperate, maghiarizatoare, în cuprinsul parohiei catolice Valea Seacă din ținutul Bacău

Interesante și valoroase au fost constatările făcute de Domenico Brocani – fost paroh de Călugăra și ajuns prefect al misiunilor conventuale din Moldova, în februarie 1803 – că la parohia catolică Valea Seacă se realizase, în cursul anului precedent, un venit de 27 de piaștri și 26 de parale, iar cheltuielile se ridicaseră la 14 piaștri și 24 de parale. Beneficiile financiare au fost de aproape 12 piaștri, ceea ce reprezenta suficient de mult în acele condiții de început de secol al XIX-lea. în anii următori, pînă la invazia rusească din 1806, veniturile acestei parohii au ajuns la 130 de piaștri și 13 parale, iar cheltuielile au fost de 110 piaștri și o,6 parale. Beneficiile parohiilor au fost suficiente pentru administratorii Franciscus Gabriele Barbieri și Remigius Silvestri, care în anul 1805 au botezat un număr de 66 de copii. Pentru cel din urmă slujitor, onomastica românească a căpătat unele forme maghiarizate – pentru că așa a vrut el, dar fără știrea persoanelor în cauză. în același timp, toponimnul Timărești a început să fie înlocuit cu Trunchi (scris Trono și Trunco). Acesta nu putea fi altă localitate decît cea înscrisă în documentele secolului al XVIII-lea sub forma La Zăvoi, cu semnificația „pădurice”, prezentată uneori și sub formele Lunca și Longa datorită copacilor din zona mlăștinoasă de la confluența Bahnei, a unei părți din debitul Bistriței unit cu cel al Trotușului și al Negelului, la vărsarea în Siret. Oamenii de aici se înrudeau cu cei din Buchila și Florești. Ei se aflau în strînse legături cu cei din satele învecinate. Interesant este faptul că numele de familie Colța, scris Colza (italienizat), întîlnit în secolul al XVII-lea la Bacău, de această dată a fost înscris în satul Dealul Nou. Din tot ce a fost înscris în registru în cursul anului 1805, o singură familie purta numele Secui. între căsătoriile anului 1806 a fost și cea realizată de „Ioannes Bocor”, din Valea Seacă, cu Barbara, fiica lui „Ioannes Tasso” din „Boldogaszoniensis” – Ungaria. Nași au fost: Ștefan Cordei – din Tamași, împreună cu Catarina, văduva lui Ioannes Pal din Miclos – Ungaria.
Situația prezentată demonstrează înscrierea în registre a românilor refugiați din Ungaria, preluarea lor în grija slujitorilor catolici – dacă respectivii aparțineau acestui rit ; ortodocși – în cazul credinței respective. în astfel de cazuri se poate discuta și despre o solidaritate românească, în condițiile unei cumplite prigoane îndreptată împotriva românilor trăitori pe teritoriile cotropite de imperiul oprimator al acestui neam de oameni, care sînt românii.
Evoluția ulterioară a fost una pozitivă, după efectele îngrozitoare ale ocupației rusești, cotropirii Basarabiei și reprimării mișcării eteriștilor. în timpul episcopului neacceptat de Moldova, Berardi, la parohia Valea Seacă erau 300 de familii și 1.600 de persoane. în anul 1841, administratorul Stanislav Zomoysny, de origine poloneză, a beneficiat de punerea pietrei fundamentale la noua biserică din Valea Seacă, de către Pietro Raffaele Ardoini, episcop de Carra, consacrat în Bulgaria, la 21 noiembrie 1838. Alegerea și numirea lui drept comisar și vizitator al Moldovei înjumătățite de țarism și imperialii austrieci a survenit după o luptă crîncenă, dusă între partidele austro-maghiară reprezentată de Paroni, al cărei obiect a fost reorganizarea Misiunii și a o conduce prin interpunerea Austriei, susținut de misionarii Alexandru Popp, Raffael Mariejovski, Antonius Finta, Michael Heja, mari și incurabili șovini, și între apărătorii românilor, conduși de Pamphili și Giancarlo Magri. în condițiile trecerii la catolicism a marelui boier Ioan Cantacuzino și a lui Neofit Scriban, ale expedierii unor mari sume de bani de către Nunțiatura Apostolică din Viena, condusă de Ugo Pietra – arhiepiscop de Teba, către Moldova, reprezentanții maghiarismului – care pe drept cuvînt erau considerați „scandalagiii și perturbatorii misiunilor”, vorbeau urît despre colegii lor italieni; serviciile divine erau făcute de mîntuială, se străduiau să impună limba maghiară prin toate mijloacele, chiar și prin cel al întreținerii relațiilor amoroase cu femei ortodoxe. Apogeul decăderii lor în șovinism a fost demonstrat de întocmirea, la 28 august 1838, a documentului intitulat: „Hungara Moldaviae in status religionis consideratis”. Autorii i-au considerat, ostentativ, pe toți catolicii moldoveni a fi maghiari. Ei ajunseseră într-o totală decădere, deoarece misionarii le ignorau limba, și au scris: „…ei trăiesc pe pămîntul strămoșesc, unguresc”. Fără jenă și respect față de adevăr, principialitate, misionarii maghiari – nesemnați, din lașitate -, au cerut împăratului de la Viena să extindă stăpînirea ungurească asupra Moldovei invocînd falsul motiv al stăpînirii ei de către Ștefan I, Sfîntul Ladislau, Sfîntul Emeric, dar și alungarea misionarilor italieni și înlocuirea acestora cu maghiari.
Primejdia reală a cotropirii Moldovei, a unei revolte a catolicilor români, au determinat Sfântul Scaun să-l numească pe Ardoin la conducerea vicariatului de aici, cu rang episcopal, primul după încetarea activității episcopale impuse de Ioniță Sandu Sturdza. El a început șirul măsurilor și reformelor care au pregătit organizarea Provinciei San Giuseppe și a Episcopiei de Iași, în anul 1884.
în condițiile manifestării extremismului maghiar și ale lăcomiei nemărginite, a fost omorît administratorul de Valea Seacă – Remigius Silvestri, în cursul anului 1813. Pietro Raffaele Ardoini, în anul 1841 a binecuvîntat „prima piatră fundamentală a noii biserici parohiale din Valea Seacă”. Sfințirea noului lăcaș a avut loc în 25 martie 1846. Oficiul a fost efectuat de Paolo Sardi – vicarul apostolic de Iași. Au participat populația din așezările învecinate, administratorii Anton Finta, Innocentius Petraș, Giuseppe Toppia, Giuseppe Clementis, Antonio Castellani și Zamoiski – organizatorul manifestării. Rezultă, din toate acestea, că parohiile catolice existente în ținutul Bacău erau conduse de extremiști maghiari.

Prof. dr. Dumitru ZAHARIA Ungaria, p

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!