Lecția de limba română

„Ai carte, ai parte”. Parte de ce?

Iată o zicală și o bună temă pentru o lecție de limba română. Proverbul „Ai carte, ai parte” se întîlnește în toate limbile popoarelor civilizate. în limba română, probabil că a apărut în limba populară
cînd au început primele forme de învățămînt, care dădeau dreptul absolvenților de anumit grad de studii să ocupe diferite dregătorii pe lîngă domnitori, și apoi, în administrația statului. în orice caz, la noi au apărut destul de tîrziu asemenea forme de învățămînt pentru copiii din toate stările sociale. Pe la mijlocul secolului XIX, Iancu Gheorghiu Budu scria în gazeta sa „Femeia, jurnalu nepoliticu”: „în educația noastră publică, în general vorbind, nu se cere decât carte. Nici carte încă, fiindcă multe nume nefericite trimit copilele la școală ca să scape de grija de a le supraveghea”. (Drept vorbind, asta se mai întîmplă și azi, pe la sate). De aceea, lipsa manualelor îl determină pe Budu să alcătuiască și să publice în gazeta lui un „Abecedar al numelor”, într-un ciclu de șase lecții, de citire, scriere și exerciții numerice, în fruntea căruia formulează și un „proligomen”, exprimat în trei idei principale: 1. – „Cărțile copiilor ar trebui să fie cele mai scurte; 2.- Copiii ar trebui întâi să tacă (să gândească) și apoi să știe (să răspundă); 3.- întâi să știe și apoi să învețe”. (Poate că n-ar fi rău să ia aminte și autorii de manuale și metodici de predare a limbii române, la clasele primare de astăzi).
Desigur, cuvîntul „carte”, cu timpul, a căpătat mai multe înțelesuri, asociindu-l cu alt cuvînt, formînd o expresie (locuțiune) cu diferite înțelesuri, ca de pildă: „carte de membru” (al unei asociații), „carte de vizită” (cu profesiunea și adresa celui care ți-o oferă), „carte de intrare” (la o bibliotecă, muzeu etc.), „cărți de joc” (tabinet, poker, popa prostul etc.), „carte de judecată” (după un proces) etc. Iar cînd devine o expresie mai dezvoltată (o zicală), sensul se schimbă complet: „a da cărțile pe față” (a-și trăda gîndurile și planurile); „a-și juca ultima carte” (a face o ultimă încercare pentru atingerea unui scop); sau „a da în cărți” (cu pretenția de a preveni sau anticipa o oarecare întîmplare)…
Dar să revenim la zicala și tema sa din titlu, care se întîlnește frecvent în vorbirea de astăzi, cînd nu mai poți să-ți formezi o profesiune sau meserie fără să „ai carte”, o diplomă, un atestat în acest scop. Mai ales după ce au apărut noi mijloace birotice de lucru: calculator, computer, internet etc. Iar în agricultură: tractorul, semănătoarea, secerătoarea, stropitoarea mecanică etc. Trebuie, musai, să știi totul despre aceste mijloace moderne de lucru, ca să te poți descurca în diverse servicii. Problema asta devine mai grea cînd e vorba de sectorul învățămînt. Deși la fiecare început de an școlar se declară libere, foarte multe posturi de învățători și profesori rămîn neocupate de titulari (mai ales la sate), fiindcă salariul este mic și nu sînt nici condiții de deplasare sau navetă pentru eventualii solicitanți din mediul urban. Și posturile respective vor fi ocupate de cadre necalificate, spre ghinionul copiilor care își pierd încrederea în proverbul „ai carte, ai parte”. Parte de ce?, se întreabă ei. Și nu găsesc alt răspuns sau rezolvare decît… chiulul de la școală, ori și mai rău, retragerea din școală (cu voia sau fără voia părinților), îngroșînd rîndurile analfabeților și aurolacilor (cînd este vorba de elevii de la școala elementară). Și, la urma-urmei, „parte de ce”?, se întreabă și absolventul unei facultăți ori școală superioară, care nu găsește post de încadrare „convenabil” și preferă să plece peste hotare, să se angajeze asistenți ori îngrijitori/însoțitori pe lîngă bogătași din Occident, ori căpșunari în Spania, și alte servicii care le aduc mulți bani în buzunare.
Așadar, proverbul „ai carte, ai parte” a cam căzut în desuetudine („to fall into abeyance”, în engleză). Dar pentru elevi rămîne valabil, pentru că însușirea corectă a limbii române înseamnă – cum spunea înțeleptul Esop – „legătura cu viața, cheia științelor, organul adevărului și rațiunii”. (prof. Marin COSMESCU)e nu găsește post de încadrare „convenabil” și preferă să plece

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!