Ascensiuni duhovnicești

„Rugați-vă pentru cei ce vă supără…”

* Iubirea aproapelui * „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă…” * Predica de pe Muntele Fericirii – predică a iubirii * în creștinism încetează Legea Talionului *”Brațele lui Dumnezeu”

Sfînta Evanghelie a duminicii a XIX-a după Rusalii redă un mic fragment din „Predica de pe Muntele Fericirilor” în care este expusă o parte din învățătura revelată a Mântuitorului Hristos. „Predica de pe Munte” este, de fapt, o cuvîntare mai extinsă din propovăduirea de început a lui Iisus (Matei 5, 3 – 7, 28; Luca 6, 30 -36, 49). Denumirea dată se întemeiază pe relatarea Evanghelistului Matei: „Și mulțimi multe veneau după El din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan” (Matei 4, 25). „Văzând mulțimile, Iisus s-a suit în munte, a șezut și ucenicii Lui au venit la El. Și deschizîndu-Și gura Lui, îi învăța zicînd” (Matei 5, 1). Și, apoi, urmează Predica de pe munte, începînd cu „Fericirile”: „Fericiți cei săraci cu duhul că acelora este împărăția cerurilor…” și celelalte 8 „Fericiri” (Matei, cap. 5).
în această predică Iisus se prezintă pe Sine ca mai presus de oameni; El poate asigura fericirea celor ce-L urmează și, mai mult, suferă din pricina Lui (Matei 5, 11 – 12). Iisus se prezintă pe Sine superior lui Moise, marele legiuitor din Vechiul Testament; El poate ridica la deplinătate cele cuprinse în Legea veterotestamentară: „Să nu socotiți că am venit să slujesc legea, ci s-o plinesc” (Matei 5, 1 – 7). Legea veche cerea și ajuta oamenilor să stea pe o treaptă de răspuns egal în raportul dintre ei. Iisus cere, însă, oamenilor să urce la treapta cea mai înaltă a iubirii, după care omul avea o dorință pe care Legea veche i-o ținea vie, dar nu-i putea da puterea să și-o realizeze, avînd trebuință pentru satisfacerea ei de harul iubirii lui Dumnezeu. Iisus, cerînd oamenilor să urce la această treaptă, îi asigura că acest har al iubirii li se va da de Dumnezeu însuși. âi asigura că Dumnezeu este un Tată (Părinte) iubitor. Astfel, toată Predica de pe Munte e un program al iubirii, întemeiat pe adevărul asigurat de Iisus că Dumnezeu este un Tată iubitor, care poate întreține și în ei iubirea care biruie toate, cum avea să afirme Sf. Apostol Pavel. Un Părinte iubitor și nu un Stăpînitor sever, ca în Vechiul Testament, care le poruncea să se mențină prin frică măcar la nivelul scăzut al raporturilor: „Dinte pentru dinte”. Dar cine putea comunica oamenilor harul sau puterea iubirii de la Tatăl, dacă nu Fiul Său, Cel care trăiește din veci iubirea Lui?
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, afirmă:”Ați auzit că s-a zis celor de demult: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar Eu (ca Fiu al Tatălui) vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă supără și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri (Matei 5, 43 – 44).
Logic: dacă Dumnezeu este Tată al oamenilor, care se nasc în timp, El trebuie să fie și Tată al unui Fiu din veci. în acest sens, Iisus se prezintă pe Sine în Predica de pe Munte, predică a iubirii, predică despre un tată iubitor (Care vrea să ne facă fii ai Lui prin iubirea ce ne-o arată și pe care vrea să i-o arătăm și să i-o imităm), ca Fiu din veci al Lui, deci ca născut din El, ca de o ființă cu El. La sfîrșitul predicii, Iisus se prezintă ca fiind Cel ce va primi pe cei ce fac voia Tatălui, în âmpărăția cerurilor, iar pe ceilalți îi va lipsi de ea, sau de El.
Așadar, Iisus dă învățăturile din Predica de pe Munte ca fiind ale Sale, nu ca primite de la Dumnezeu, cum a făcut Moise (sau Mohamed). El se prezintă ca „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, ca Fiul lui Dumnezeu, al Tatălui ceresc, de o ființă cu El. Numai ca Dumnezeu, sau ca Fiul lui Dumnezeu, de o ființă cu El, Hristos putea avea în Sine iubirea desăvîrșită pe care o cere tuturor să și-o însușească din pilda și puterea Lui. Astfel, Domnul nu ne mai cere ceea ce nu a practicat El însuși.
Dacă prin Moise fusese trimisă o lege a lui Dumnezeu, care El însuși rămînea departe, acum a venit Dumnezeu însuși între oameni ca să le aducă legea și virtutea cea mai înaltă, așa cum a arătat că o trăiește El însuși ca om. Celor de demult li s-a îngăduit să practice legea talionului, ca lege a dreptății: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; Hristos cere: celui ce te lovește pe obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt.O normă mai înaltă de simțire și de viețuire cu aceasta nu poate fi cugetată. De aceea, învățătura și practica cerută de Iisus e teologia iubirii! Iar creștinimsul a devenit „religia iubirii!”: „Cuvine-se a fi nefericit ca să iubești?/ Iar din răzbunarea ce așteaptă/ din așteptarea ce ascultă/ se naște neîntrecutul dialog./ Făgăduința nu mai e în noi,/ ea vine de la cel ce ne iubește./ în ciuda tuturor otrăvurilor ce ni s-au picurat în sînge,/ în miezul iernilor lipsite de speranță/ nebiruita vară strălucește./ Frânți de oboseală,/ n-avem decât să ne rostogolim în/ BRAȚELE LUI DUMNEZEU…” (Paul Baudigney, în vol. Jean Vernette, Parabole pentru azi).

Pr. prof. dr. Constantin LEONTEitor din Vechiul Testament; El poate r

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!