CONTRAPUNCT Cît pămînt îi trebuie unui om?

Eugen VERMAN

Cei care ați citit, vă amintiți, probabil, de povestirea marelui Tolstoi cu titlul de mai sus. E vorba de țăranul acela, rus, care, avid după pămînt, tot mai mult și mai mult, a vîndut totul și a plecat în căutarea lui. Și a cumpărat, și a tot cumpărat, ca, în cele din urmă, într-o gubernie îndepărtată, să strîngă exact atîta cît îi trebuia: de un mormînt.

De povestirea aceasta mi-am amintit în Duminica Floriilor cînd, în ușa Bisericii „Sfîntul Nicolae”, din Bacău, în înghesuiala aceia de oameni am văzut un bătrîn, uitat de ani, cu mîna întinsă. Îmbrăcat țărănește, cu barba albă și capul descoperit, bătrînul acela mi-a trezit, mai întîi, interes și, după aceea, compasiune. Interes, întrucît pe reverul din partea stîngă a hainei lui sărmane erau Crucea de Război și Insigna de Veteran. M-am oprit, am băgat mîna în buzunar și, strecurîndu-i niște bani în palma întinsă, l-am întrebat de unde e. Mi-a răspuns: 97 de ani! Cu glas tare, ascuțit, mi-a răspuns. Și a ținut să adauge: „Cu mine să vorbești tare, că cu stînga nu prea aud, iar cu dreapta n-aud deloc…!” Și, atunci, l-am mai întrebat „tare”, de unde este – de fapt am repetat prima întrebare -, cine-l ajută în viață, în general ce hram poartă…? Mi-a zis că-l cheamă Luncanu, parcă Ion sau Gheorghe, n-am prea am înțeles sau, pur și simplu, am uitat, și mi-a mai zis că-i din Tisa-Silvestri, „ai auzit de satul ista…, îi din comuna Secuieni”, da, am auzit și am și fost, nu o dată, acolo, și mi-a mai spus că-i tare necăjit, „la vîrsta asta mă judec cu băieții, mi-au luat tot pămîntul”, și, zicîndu-mi aceasta, lacrimi bogate i-au șiruit din ochii spălăciți și obosiți… L-am privit mai atent: mic, slab, uscat aproape, tare bătrîn – aproape o sută de ani -, cu fruntea înaltă și albit de vreme și, iată, de necazuri… Da, se judecă cu „băieții” pentru pămînt… Cineva din preajmă, auzind discuția, intervine: „da ce i-o mai fi trebuind la anii ăștia pămînt?… Nu vede că, oricum, e cu un picior în groapă…? Pămîntul ăsta mult blestem a dat și multe păcate a născut… Mai bine s-ar duce la un cămin de bătrîni…” Observațiile doamnei din preajmă n-au fost auzite de bătrîn… Probabil, dacă le-ar fi auzit, ar fi răspuns, în felul lui, că pămîntul a fost viața lui dintotdeauna și nu poate trăi fără pămînt… În ce mă privește, l-am lăsat acolo, în ușa Bisericii și am plecat cu un gust tare amar în suflet!…

Cazul lui nu e singular. Știu – că am scris zeci de articole pe această temă – , că, după promulgarea, în 1991, a Legii Fondului Funciar, pămîntul a declanșat mii și mii de drame dintre cele mai dureroase. Oameni care, pînă atunci, fuseseră rude apropiate și se iubeau și se respecatu și trăiau în armonie deplină, au ajuns să se dușmănească, să se bată, să se omoare între ei, au ajuns prin sălile tribunalelor în procese interminabile. Moșul din Tisa-Silvestri, care mi-a spus „că se judecă cu fiii lui”, e cazul recent pe care l-am aflat. Blestemul pămîntului a cuprins suflete pînă mai ieri nobile, neîntinate de răutăți, de dușmănii, de mînie. Și totul, absolut totul e, cum spunea Eclesiastul, deșertăciune și vînare de vînt. Căci, pînă la urmă, cît pămînt îi trebuie unui om…?