RECURS LA ISTORIE Deschiderea spre lume

* România și alianțele politico-militare

Date fiind poziția geo-strategică a spațiului de etnogeneză, bogățiile și frumusețile acestuia, contextul istoric de conviețuire din zonă, românii au avut dintotdeauna nevoie de aliați pentru apărare și supraviețuire. Mircea cel Bătrân, dar și Iancu de Hunedoara și Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au încheiat tratate cu unii dintre vecinii lor și, paradoxal, chiar cu unii dintre cei ce plănuiau agresiuni asupra Țărilor Române!

La 2 aprilie 1711, adică exact cu 293 de ani înainte de primirea României în Pactul Atlanticului de Nord (NATO), se încheiase Tratatul de Alianță dintre Moldova și Rusia, la Luck, privind colaborarea dintre Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir. Alianța avea un caracter antiotoman, se recunoșteau domnia ereditară a lui Dimitrie Cantemir și autoritatea absolută a domnitorului. Ce rezultat a avut alianța în urma înfrîngerii, la Stănilești pe Prut, în 1711, a Coaliției este cunoscut în istorie.

În epoca modernă, cu aceeași Rusie pravoslavnică se încheia, la 4 aprilie 1877, Convenția româno-rusă prin care se permitea armatelor rusești trecerea pe teritoriul României spre Balcani, guvernul rus obligîndu-se să mențină și să apere integritatea teritorială a țării și să respecte drepturile politice ale statului român. Prin eforturile și spiritul de sacrificiu ale poporului român am obținut independența absolută de stat a României, declarată și promulgată în zilele de 9 și 10 mai 1877. Nerespectarea de către Rusia a prevederilor Convenției româno-ruse din 4 aprilie 1877 a determinat reorientarea politicii externe românești cu 180 de grade, spre centrul Europei și, la 18 octombrie 1883, în urma întrevederii lui I.C. Brătianu cu Bismarck, la Gastein, se semna în secret Tratatul de alianță româno-austro-ungar, la care Germania a aderat în aceeași zi.

Pe fondul derulării primei conflagrații mondiale (1914 – 1919), primul-ministru Ion I.C. Brătianu susținea cauza națională, afirmînd că „…într-o vîltoare ca aceea a actualului război în care toată lumea se preface, o țară ca a noastră, o țară cu aspirațiuni naționale nu poate să rămână până la capăt neutră (…). Prin urmare, se impune să ieșim din neutralitate…”. Și la 4 august 1916 se semna la București Trataul de alianță între România, de o parte, și Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia, pe de altă parte (ANTANTA). Printre condițiile intrării României în război se stipula și satisfacerea dezideratului unirii cu România a teritoriilor românești de sub vremelnica stăpînire străină. Finalul acestei alianțe politico-militare a fost consfințit de semnarea tratatelor de pace de la Versailles (28 iunie 1919), celui de la Saint-Germain (19 septembrie 1919), de la Neuilly-sur-Seine (27 noiembrie 1919) și Trianon (4 iunie 1920), prin conținutul cărora s-a consemnat reîntregirea statului național unitar român. Se deschidea, astfel, o nouă pagină în istoria poporului român.

Dar, evoluția relațiilor internaționale a rămas și de această dată imprevizibilă. In contextul contradicțiilor dintre beligeranți, o nouă conflagrație mondială a cuprins Europa și lumea întreagă. La 26 iunie 1940 – Nota ultimativă a guvernului sovietic de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord; Dictatul de la Viena (30 august 1940); cedarea nordului Transilvaniei către Ungaria horthystă și Tratatul de frontieră româno-bulgar (7 septembrie 1940); cedarea Cadrilaterului dobrogean, Bulgariei, au sfîrtecat iarăși trupul, reîntregit, al României.

Noi alianțe au urmat. La 23 noiembrie 1940 adeziunea României la „Pactul tripartit” (Axa Berlin – Roma – Tokio) și apoi aderarea (Convenția de Armistițiu româno-sovietică din 12 septembrie 1944) la Coaliția Antihitleristă. Tratate, pacte și convenții conjuncturale pentru supraviețuire.

În 1955 – aderarea României la Pactul – declarat defensiv – de la Varșovia. In realitate, în 1968 agresiunea asupra Cehoslovaciei l-a stigmatizat ca fiind agresiv. Și totuși, România s-a abținut de la acea intervenție a Lagărului Socialist.

Anii 1989 – 1990 au produs degringolada comunismului și România s-a retras din Pactul politico-militar de la Varșovia. Noi căutări, noi orientări de politică externă. Mult-blamatul NATO, înființat în 1949, a devenit agreabil și pentru România. Mai întîi – prin promovarea unei politici de parteneriat, apoi prin pregătirea pentru aderare. Intîmplător, mă aflam la Washington, pe 20 aprilie 1977, acolo unde se organiza prima mare demonstrație a americanilor de origine română, în frunte cu d-l Bădăluță – miliardarul american de origine română – pentru primirea României în NATO. Un rol mobilizator l-a avut și cuvîntul marelui mucenic Dumitru Stăniloaie. Un număr de peste 650 de americano-români au demonstrat timp de 4 ore în apropierea Casei Albe. M-am raliat demonstranților și, identificat de către organizatori ca fiind venit recent din România, m-au solicitat să iau cuvîntul. La microfon, am expus succint situația din România și am cerut primirea în NATO în sesiunea care urma să aibă loc la Madrid, în iunie 1997. „Rumanien of NATO”, se scanda cu entuziasm sub faldurile steagurilor tricolore și ale celui american. Fără falsă modestie, intervenția mea a fost receptată pozitiv, finalizată cu aplauze. Indată, cineva dintre demonstranți m-a tras deoparte, felicitîndu-mă, dar mi-a spus: „Nu vă primește în NATO”. Intrebat „de ce?”, mi-a răspuns: „Pentru că în fruntea SRI-ului se află d-l Virgil Măgureanu, diplomații noștri din străinătate nu au fost schimbați din timpul lui Ceaușescu și politicienii noștri nu au suficientă credibilitate în Occident etc.

Într-adevăr, în iunie, la Madrid, nu am fost primiți în NATO. Președintele american Bill Clinton ne-a vizitat și ne-a consolat. Ulterior, din nefericire, s-au produs evenimentele din 11 septembrie 2001 de la New York și Washington. Datele problemei s-au schimbat radical. Poziția geo-strategică a României și-a spus din nou cuvîntul. După summit-ul de la Praga, din 2002, președintele George Bush ne-a vizitat și ne-a promis: „…NATO se va extinde de la Marea Baltică la Marea Neagră”. Obligațiile de parteneriat s-au dezvoltat, eforturile românești conjugate s-au amplificat și, acum, sîntem în NATO. Sîntem foarte bucuroși, dar nu trebuie să exagerăm în euforia care ne-a cuprins. Vom avea drepturi, dar și obligații. Din perspectivă istorică, alianțele politico-militare se constituie și foarte multe s-au destrămat. Aceasta despre care facem vorbire – NATO – beneficiază de perspectiva de a nu se destrăma, dacă Dumnezeu va fi mai puternic decît Alah și noi, toți oamenii de pe acest pămînt, vom fi mai buni, mai îngăduitori, mai oameni. Alianțele comportă previzibilitate și imprevizibilitate… (prof. dr. Jean CIUTĂ)