Fără prejudecăți

Alinierea

Mihai BUZNEA

începînd cu prima zi a anului viitor, românii vor plăti pentru gazele naturale un preț majorat cu 17 la sută plus taxa pe valoarea adăugată. Asta este, totuși, o vestea bună, fiindcă urmează una și mai rea: pînă la finele lui 2006, factura la acest produs de bază va fi încărcată cu alte 13 procente, așadar una peste alta – 30 la sută plus 5,7 procente reprezentînd tva. Costurile respective își vor băga coada nu doar acolo unde ne fierbe oala, ci și la alte utilități indispensabile ce țin de condițiile civilizate de viață: energia termică și cea electrică, fără a scăpa din atenție influențele asupra tuturor acelor produse și servicii care încorporează, prin procese tehnologice, gaze naturale. Pentru compensarea respectivelor creșteri, Guvernul va reconsidera programul de sprijinire a familiilor cu venituri reduse prin sporirea alocațiilor de compensare. E tragic, sună rău – dar și frumos, dar nu e deloc duios. De fapt, măsurile de ajustare a prețurilor nici nu țin de vreo intenție de scumpire – încearcă să ne asigure aceiași grijulii guvernanți, ci reprezintă doar un efect al politicilor „de aliniere” la cerințele Uniunii Europene, așa cum sînt ele transmise de la Bruxelles; vreți să vă integrați, procedați ca noi!, pare a suna mesajul ce emană din casa comună a popoarelor continentului. Și procedăm…
Atenți la nuanțele diplomatice în orice împrejurări și situații care ne privesc viitorul, europarlamentarii scapă din vedere că, de fapt, nu ai cum să fii sărac și să rămîi, totuși, cu coada sus. Aceștia uită cu bună știință, ori se prefac a fi amnezici, un lucru elementar: nu poți să scoți ceva din buzunare atîta timp cît nu ai pus nimic acolo. Ori, buzunarele celor mai mulți dintre români suferă de calicie cronică. Dar e clar că nu te poți pune cu Puterea, chiar dacă aceasta ține să-ți facă „binele” cu forța. Vorba cronicarului: „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri…”.
La noi, salariul minim e sub o sută de euro, iar cel mediu abia dacă depășește dublul sumei respective. în țările alături de care ne pregătim pentru aliniere, același salariu (minim – mediu) este cam de zece ori mai mare, în condițiile în care unele dintre serviciile și produsele de bază au prețuri sensibil egale, altele chiar mai mici, comparabile cu cele de la noi. Se mai poate vorbi, în atari condiții, de egalitatea în șanse atunci cînd în discuție intră nivelul de trai? A plăti mai mult pentru ceva înseamnă mai puțin, sau deloc, pentru altceva. Spectrul sărăciei devine, astfel, și mai amenințător în fața neputinței. A neputinței de a rezolva, dar și de a riposta. Chiar dacă leul s-a întărit, cum-necum, iar rata inflației se situează în limitele unei singure cifre, veniturile salariale stagnează, creșterile – minore și destul de rare – neputînd fi concludente ca indicator sintetic. Așa că întrebarea revine obsesiv: de unde, dacă nu e?!
Exercițiile de echilibristică financiară pentru plătitorul de rînd – majoritar – nu sînt noi și nici nu au șansa de a se opri la pragurile pe care le-am atins. Politicile de supraviețuire, însoțite de așa-zisele măsuri de resuscitare, s-au dovedit falimentare. Scăderea dramatică a nivelului de trai și, ca efecte sociale majore directe – scăderea natalității, creșterea mortalității și, în consecință – reducerea numărului populației – sînt rezultante directe, manifestate pe fondul deprecierii condițiilor de trai. Orice măsură care amplifică acest cerc vicios nu poate fi decît un nou atentat la siguranța individului. Iar inventarul postdecembrist al acestor atentate este atît de încărcat încît ar fi imposibil de redat.
Pînă unde se mai poate întinde coarda? – se întreabă românul. Descurcă-te, române!, – îl îndeamnă guvernanții. Incapabili să gestioneze cu performanțe corespunzătoare interesele nației, cele două griji fundamentale ale acestora sînt autoîmbogățirea și alinierea la standardele impuse de alții, din afară, în profitul unei cauze pe care, deocamdată, mulți nu o înțeleg.
Dincolo de orice intenții, speculații, jocuri de culise, abuzuri, standarde și sloganuri politicianiste, un lucru rămîne cît se poate de clar: perfidia și cinismul acestor măsuri luate în momente – cum este și cel de acum – în care tot omul se pregătește să întîmpine cu speranțe și cu bucurie sărbătorile noastre de suflet. Astfel de practici nu ne sînt străine, s-au folosit și prin anii așa-zisei „epoci de aur”, ele persistă, ba chiar sînt preluate și aplicate cu aceeași lipsă de respect față de individ. Dar ce mai contează el! Cînd stăpînii din afară vor ceva, cățeii dinlăuntru se grăbesc să le dea, pentru că altfel ne amenință cu degetul. Face parte din costurile integrării. Alinierea – e titlul lor de ordine. Cu onor, spre Uniunea Europeană!…și frumos, dar nu e deloc duios. De fapt, măsurile de ajustare a prețurilor nici nu ț

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!