Proliferarea banalului

Sărbători cu manele

într-o atitudine pregnant reticentă – sub un complex de genuri artistice – maneliștii, îndrăgostiți de pahar, de divertismentul nocturn al barurilor, au exclus importanța primordială a profesionismului muzical și au introdus o muzică de jale și balans de uța-uța…; astfel, se întîmplă un paricid: manelele asasinează muzica!
Viața oamenilor, navigînd printr-o libertate anarhică preferată rigorilor civice, o libertate îndrăgită doar de „conștiința” unora dintre ei, adică sentimentul constrîngerii, este una din temele acestei versiuni muzicale. Mai sînt: dragostea exuberantă de părinți trudiți și bătrîni, de frați pregătiți în tot momentul să sară la gîtul cuiva care l-ar dușmăni pe vreunul dintre ei, îndrăgostiți prădați de o dragoste fără speranță, bolile, trădarea, moartea, și tot așa…
Cîteodată, tiparele acestor bucăți muzicale au puțină elocvență în transmiterea unui mesaj pentru că atît ritmul, cît și textul sar de la una – la alta, punînd la grea încercare capacitatea de ascultare și înțelegere, întrucît ceea ce un vers o spune, altul o contrazice; iar, chiar dacă se continuă pe firul unei singure idei, ritmul, efectele scenice, descrierea în cuvinte a subiectului sînt de o manieră mai mult hilară, ca și cum s-ar tot desface, pe rînd, niște cutii introduse una într-alta – de la cea mare, la cea infimă – pentru ca pînă la urmă să nu se poată găsi nimic.
Solistica și extazul colectiv al maneliștilor denunță o plăcere intensă de a stimula țopăiala exuberantă ori lamentarea și revărsarea lacrimilor. Incapacitatea de a cînta după note – acești cîntăreți nefiind nici compozitori, nici aranjori și nici soliști în sensul real al acestor termeni – nu le permite maneliștilor să facă mai mult decît o improvizație ieftină și bufonică – ceea ce e un calvar pentru creatorii de muzică propriu-zisă; atunci cînd maneliștii solicită „un si major” e ca și cum orbul ar prefera purpura macilor, iar autistul s-ar delecta cu trilul ciocîrliei. Concis, maneliștii nu au locul lor potrivit pretutindeni, îndeosebi pe micul ecran, pe atît de multe posturi de televiziune pentru care mulți sînt aceia care fac plată, cu rezerva ce-ar avea-o, aruncîndu-și banii în foc.
Manelele și unele filme – repetabile filme – nu sînt mai mult decît o stimulare în a ne catapulta într-o lume unde suficiența denumește aspirația, iar proliferarea banalului e omagiul vieții.
Desigur, elogiul e inevitabil la o petrecere, atunci cînd multă lume aplaudă lălăitorii orchestrelor de patru parale, caz în care mulți sînt obligați să eschiveze înfrîngerea bătînd din palme ca și cum le-ar scutura de praf; dar de ce sînt ei nevoiți a jubila și în fața televizorului, unde se perpetuează același mod „plăcut” de viață?!
La chiolhane, dar și pe anumite posturi de televiziune – aici trăiesc maneliștii, ca puii pe lîngă moară; prin ei, efemerul renaște, paradoxul se conturează, urîtul se cosmetizează.
Noul, ca alternativă la perplexitate, face ca și morților să li se dedice manele tînguioase, în locul străbunelor bocete. Faptul coincide cu aplicarea în muzica ce relevă triumful vieții, a unui gen straniu, exhibiționist, care parcă vine din cealaltă lume, cu catran incandescent.
Vin sărbătorile!…
Sărbătorile de-acum, cu brazi din plastic, cu ghirlande artizanale, din folii sintetice, cu pîlpîiri năucitoare ca scînteile de polizor, cu bufnituri înfiorătoare de petarde și răgete primitive, sărbătorile fără copii înfofoliți și zgribuliți, cu șiraguri de colaci, cu traista cu nuci și cu zurgălăi, brăzdînd nămeții spre a ajunge pe la casele înfundate între dunele albe. Sărbătorile de-acum nu mai au nimic din acea savoare a tradițiilor populare pline de o dulce înfiorare și de balsam, în pragul anilor!…
Vin sărbătorile cu manele!… (Aurel V. ZGHERAN)lande artizanale, din

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!