Varietăți critice

Un cuvînt despre mine

Constantin CĂLIN

Vinerea trecută am fost la Suceava pentru a primi un premiu din partea Societății Culturale a Bucovinei, pentru „Dosarul Bacovia”. Avînd în vedere că sînt un sexagenar, plus ceva pe deasupra, juriul m-a încadrat la o categorie specială: „Opera omnia”. Sună pretențios, nu-i așa? Din clipa în care am fost înștiințat, am răsucit pe toate fețele cele două cuvinte, pentru a mă convinge că sînt îndreptățite. Reflecții, reverii, amintiri. „Operă” și „omnia” au vechimi diferite în conștiința mea. Pe primul l-am deprins în gimnaziu, cu înțelesul elementar de „lucrare”; lucrările altora! în schimb, pe al doilea l-am învățat abia în facultate. Mi-a plăcut: corespundea așteptărilor acelei vîrste avide. Bravam, spunînd, de pildă, „Omnia mea mecum porto” (Tot ce-i al meu cu mine port) și „Omnia vincit amor, et nos cedamus amoris” (Iubirea învinge toate, și noi cedăm în fața dragostei). âmi însușisem aceste maxime ca pe niște devize ale siguranței de sine și ale libertății: aveam încredere în știința mea și în sentimentele mele. Ele făceau pandant cu altă pereche de vorbe celebre: „Homo sunt et humani nihil a me alienum puto” (Sînt om și nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin, care, aflasem, fusese maxima preferată a lui Karl Marx) și „Timpul pierdut e cel mai cîștigat”, cu care îmi motivam paradoxal curiozitățile și risipirile.
Chemarea la Suceava a declanșat în mine și o altă frămîntare: voi reuși să evoc, în alocuțiunea de recepție, „Bucovina mea”? Pentru mine, a fi bucovinean a însemnat și mîndrie, și suferință. Suferința am resimțit-o în liceu (Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Iași), printre copii veniți din toate părțile țării. La început vorbeam ca acasă, cu „amu” și „mainte” (pentru mai întîi). „Amu” (adverb și conjuncție), cuvîntul pentru care eram cel mai des șicanat, provine din latină (ecce plus modo) și e prezent în textele românești vechi, dar în acei ani, nu dețineam o asemenea explicație. De nevoie, fiind în minoritate, am renunțat la regionalisme și m-am adaptat la graiul majoritarilor, copii de munteni și de „capitaliști”, care vorbeau cu „dă” (de) și „pă” (pe). Ulterior, a trebuit să fac un efort invers, ca să mă dezbar de aceste mofturi.
Necazul de a fi privit ca provincial, l-am răzbunat nu o dată prin opunerea patriotismului meu local patriotismului local al celorlalți. Mă lăudam cu gloriile locale, dar și cu lucrurile specifice. M-am născut într-o casă în care ferestrele aveau „oberlicht”. Voi știți ce înseamnă asta?, întrebam. înseamnă mai multă lumină și mai mult aer. Pereții erau albi, iar acoperișul din olane roșii. Oricît de săraci, la noi, oamenii purtau cămăși albe. Cazurile de mizerie corporală erau rare; la fel și cele de neîngrijire a animalelor. Te expuneai rușinii, dacă ieșeai cu vaca sau cu calul din grajd dupuros, nețesălat, neperiat.
Și totuși, Bucovina mea nu-i idilică, ci aspră. Niciodată n-a coincis cu cea din mitul lansat de Alecsandri într-o cunoscută poezie. Sînt din Udești, sat fost de „cordun”, adică de graniță cu Regatul. întrucît oferă mai multe posibilități de a evada,”cordunul” (marginea) e totdeauna mai dîrz, mai nemulțumit, mai nesupus. De aceea consătenii mei sînt cel mai puțin convenționali dintre bucovineni. Au talentul de a spune adevărul. în ceea ce mă privește, mi-am format o etică din care e exclusă ipocrizia. Modele mi-au fost mama, Eusebiu Camilar și Haralambie Mihăescu. Pe acesta din urmă, eminent latinist și bizantolog, sfîrșitul celui de-al doilea război mondial l-a prins ca lector de română în Germania. I s-a cerut să-și precizeze poziția: e de partea „trădătorului Mihai” sau a guvernului din exil? A declarat că e loial celui ce l-a trimis, respectiv „guvernului Majestății Sale”. Eliminat din post, lipsit de mijloace de subzistență, s-a întors în țară călătorind nu în wagon-lit, ci într-un tren de marfă, deasupra unui vagon cu cărbuni.
Determinant în activitatea mea de critic, punctul de vedere etic s-a manifestat prin voința de a fi comprehensiv și pertinent. Paginile cele mai reușite le-am scris animat de simpatie. Asta nu înseamnă că am trecut sub tăcere defectele, erorile, cînd le-am depistat. Disciplină rațională, riguroasă, critica nu se pretează la laude integrale, la plezanterii paradoxale ori la ambiguități viclene. Judecățile ei trebuie formulate direct, ferm, onest, fără superstiții legate de statutul social sau literar al autorului. Adept al „criticii pozitive”, n-am ignorat obligația de a-i trage de mînecă pe vanitoși ori de a le bate obrazul celor ce ne sfidează știința, inteligența, experiența. Nu m-am încurcat în „diplomații”. Am considerat că exigența e cea mai sinceră dovadă de stimă. N-am aptitudini pentru publicitate.
Dacă e să mă definesc, n-am încotro și zic: sînt eclectic și relativist. Am încercat să fac „critică complectă”: biografică, estetică, psihologică, stilistică, „discurs cultural” etc. M-am ținut la distanță de metodele în vogă, care durează un lustru sau un deceniu. Unele, precum structuralismul, au secătuit literatura de interes. Relativismul meu decurge dintr-o anumită înțelepciune ce s-a conturat odată cu vîrsta: știu că nu știu totul, că nu pot cuprinde totul, că nu pot defini totul. Critica e – m-am convins definitiv – aproximație, întotdeauna are un rest, mai mic sau mai mare. Ori de cîte ori mi s-a zis că sînt „exhaustiv”, ceva s-a cabrat în mine: am tins să fiu, însă n-am reușit, căci nimeni, în absolut, nu reușește. Lucrînd, muntele de fișe devine, în nu puține cazuri, o haldă de steril. Scurtimea, coerența, claritatea, fluența cer sacrificii de date, nume, informații (diverse).
Nu fiindcă aș fi comod sau obosit, ci pentru că sînt o natură nesofisticată, îmi plac textele simple, limpezi, în care totul e reflectat și la locul lui. Mă străduiesc, la rîndul meu, pentru aceasta. Dacă nu chiar dintotdeauna, de mai bine de două decenii îmi doresc să fiu citit fără piedici intelectuale sau afective. O frază confuză, un cuvînt inexact sau o greșeală de tipar îmi tulbură fiziologia, îmi provoacă adevărate crampe. Orice neglijență e toxică, îți diminuează imunitatea, te expune la reproșuri și învinuiri. Nu mă cred invulnerabil ca să le sfidez. Ratarea unui paragraf sau, uneori, a unei fraze mă doare. Obișnuit cu albul bucovinean, mă înfior cînd îmi descopăr „jurubițe” și „pete”.
Revin la cele două cuvinte care m-au cam neliniștit în ultima săptămînă: „Opera omnia”. Convingerea mea intimă e că n-am ajuns încă la așa ceva. Două treimi din ceea ce am publicat se află în gazete. Mă gîndesc din ce în ce mai des că Dumnezeu trebuie să fie extrem de îngăduitor cu mine, ca să adun ceea ce e de adunat, să termin ceea ce e de terminat și să îndrept ceea ce e de îndreptat. Iar aceasta nu e o mărturie trufașă, ci, altfel formulată, o rugăciune.ecsandri într-o cunoscută poezie. Sînt din Udești, sat fost de „cordun”, adică de graniț

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!