Botezatu: camerele de protocol ale Primăriei Agăș

foto, cod „sper1” – De Crăciun, familia Botezatu a primit în dar o casă nouă
foto, cod „sper2″ – Nu știu cum , dar știu că voi strînge banii de operație!”, spune Claudiu
foto, cod „sper3” – Soba care duduie i-a adus pe toți membrii familiei Botezatu la căldură

învingătorul

Prin geamurile fără perdele se vede neaua proaspăt așezată. în încăperea încă umedă, soba care duduie nu face față frigului de afară. însă tînărul așezat lîngă teracotă nu pare să simtă frigul din încăpere. Povestește liniștit și molcom, mulțumește Domnului pentru tot ce i-a adus pînă acum, și bune și rele, și o roagă pe mama sa să-i aducă un pahar de suc. întinde mîna deformată de mușchii atrofiați și se apleacă mereu în față, către genunchi. Face gestul aproape din reflex pentru a-și readuce în felul acesta tensiunea la parametri cît de cît normali. Insistă că au fost atît de mulți cei care l-au ajutat, încît ar fi aproape o impietate să nominalizeze doar pe unii și pe alții nu. La fel de des ține să precizeze că nu poartă pică nimănui și că ține cu tot dinadinsul ca despre el și familia să se vorbească doar de bine. Se completează cu părinții pe un ton egal și, uneori, le cere, puțin mai aspru, să-l lase pe el să povestească, pentru că știe mai bine. Claudiu are 26 de ani, este singurul copil al soților Constantin și Elisabeta Botezatu din Agăș și, din 2002, este purtătorul unui diagnostic cutremurător: fractură cervicală. Popular spus, are gîtul rupt și, conform spuselor medicilor, ar fi trebuit să fie mort pînă acum, sau cel mult o legumă întinsă pe pat, căruia să i se dădea de mîncare printr-o sondiță. El a sfidat însă toate previziunile și stă singur în scaunul cu rotile, mănîncă, vorbește, are visele sale de mai bine și face recuperare fizică cel puțin patru ore pe zi. A trecut peste durerile impuse de un accident stupid care i-a transformat viața radical. A trecut peste durerea împrăștierii primilor fiori ai iubirii, dar a depășit și drama inundațiilor, care i-a lăsat familia fără casă. Cătălin Botezatu este un învingător.

Accidentul

„Era pe 6 septembrie 2002”. Rostește data ca pe ceva normal, dar este evident că pentru el are semnificații deosebite. Ochii în care sclipește inteligența se umbresc o clipă, apoi tînărul povestește ca și cum ar fi vorba despre altcineva. Nu lasă să se întrevadă nimic din durerea, nu fizică, pentru că de așa ceva nu prea a avut parte, ci drama sufleteacă prin care a trecut, cînd a înțeles că este paralizat. Dăduse admitere la Facultatea de Litere din Craiova, acolo unde avea rude, și aștepta rezultatul. între timp, făcea armata, și venise acasă într-o permisie. După-amiaza, a plecat la un prieten, și pe drum s-a întîlnit cu alți tineri care mergeau într-o căruță cu cai în aceeași direcție. L-au luat și pe el, și nimic nu prevestea că, după vreun kilometru, simplul fapt de a se fi urcat în căruță îi va schimba dramatic viața. Unul dintre cai, tînăr, era pus pentru prima dată la ham și, pe o vale, s-a speriat și a luat-o la fugă. L-a antrenat după el și pe celălalt animal și în cîteva secunde drugul de pe marginea căruței pe care stătea Claudiu a căzut, el s-a rostogolit în aer o singură dată și a căzut pe un morman de rumeguș, drept în bărbie. „Cred că ăsta a fost norocul meu, pentru că dacă aș fi aterizat din rostogolire pe asfalt, probabil că mi-ar fi sărit capul cu totul. Am înțeles că sînt paralizat după primele trei secunde, cînd am văzut că nu mă mai simt și că nu mă doare absolut nimic. Le-am spus băieților care se repeziseră să mă ajute să nu încerce să mă miște, pentru că am coloana ruptă”, povestește aparent detașat Claudiu.

Diagnosticul

în scurt timp, au ajuns la el și părinții și, cu ajutorul celorlalți tineri, l-au pus pe o scîndură lată și l-au dus la spitalul din Moinești. Aici, după o consultație și o injecție antitetanos, părinților li s-a spus că băiatul are fractură cervicală sau, altfel spus, că are gîtul rupt și că în scurt timp va muri. „Prima dată, nici n-am înțeles exact ce înseamnă diagnosticul acesta. Apoi, n-am vrut să acceptăm pecetea pusă de medici și le-am cerut să sune la SMURD, la Tîrgu Mureș, să vină cu elicopterul. Mi-au spus că Moineștiul aparține de Iași și că, dacă va supraviețui, îmi vor da o salvare a doua zi dimineață pentru Iași. Trebuia să plătesc în schimb motorina pînă acolo. Eu am insistat din nou pentru Tîrgu Mureș. Știam că acolo este un spital bun. N-au vrut și atunci am dat semnătură că iau copilul din spital pe semnătua mea proprie. Asistentele au învățat-o pe soție cum se schimbă o perfuzie, l-am pus din nou pe aceeași scîndură și l-am dus laTîrgu Mureș, cu o Dacie break. Am plecat pe la ora 18.00 și am ajuns la Tîrgu Mureș pe la ora patru dimineața. între timp, soția mea a schimbat perfuziile de două ori”, ne-a povestit Contantin Botezatu, tatăl lui Claudiu. în tot acest timp, tînărul a fost conștient, ba chiar a cerut telefonul mobil de la mama sa și și-a sunat iubita, ca să-i spună de accident. Abia aici, la primul contact cu spitalul din Ardeal au văzut ce înseamnă omenia.

Operația

Portarul a fost cel care i-a luat pur și simplu de mînă pe părinți și i-a dus pe la toate cabinetele. „Nu vreau să dau nume, dar sînt cîteva pe care le voi pomeni, pentru că mi-au salvat viața. Am avut a doua oară parte de noroc, după grămada aceea de rumeguș, că medicul Zeno Opriș, specialist în operații pe coloana vertebrală, era de gardă și m-a luat imediat în primire. Ne-a spus că dacă aș fi fot adus cu elicopterul, altul ar fi fost cursul intervențiilor chirurgicale. Au fost nevoiți, după ce mi-au făcut analizele și mi-au confirmat diagnosticul de la Moinești, să mă țină sub observație două zile, pentru că exista riscul să fac stop respirator în timpul operației. N-au apărut complicații în cele două zile și, luni, la prima oră, am intrat în operație. Am stat 30 de zile la Reanimare, timp în care au avut grijă de mine ca de copilul lor. Fără să primească un leu, deși părinții mei au încercat”, spune Claudiu.
Medicii i-au înlocuit una dintre vertebrele coloanei care explodase cu „materialul clientului”, după cum spune, ironic, chiar pacientul. Pe un suport de titan, medicii i-au grefat o bucată de os de la șold. în perioada cît a stat la Reanimare, părinții lui Claudiu au fost anunțați că băiatul lor reușise la facultate și era student la litere. „Dosarul meu este și acum acolo, încă nu l-am scos, nici diploma de bacalaureat nu o am”, rîde ușor tînărul.

Recuperarea

Alte două nume pe care le-a dat Claudiu fără reținere au fost cele ale doi medici de la Spitalul Militar din Iași, acolo unde a fost dus pentru recuperare la vremea aceea, încă soldatul Botezatu. Este vorba despre Cornel Kelemen, medic neuropsihiatru, și Dragoș Munteanu, kinetoterapeut. Ei au devenit, timp de doi ani, cît a stat internat tînărul la Iași, cu scurte externări de week-end, odată la cîteva săpătămîni, cea de-a doua familie a lui. Profesorul Munteanu a fost cel care i-a redat speranța. I-a spus că dacă el crede, totul este posibil. „Nu știu cît credea el ce-mi spunea mie, cert este că timp de doi ani a făcut gimnastică cu mine timp de trei ore pe zi. Pe 2 noiembrie, i s-a născut copilul, el era cu mine la orele de gimnastică, și a fost anunțat că are un băiat. I s-au umezit ochii și s-a dus să-l vadă abia după ce-am terminat fizioterapia. Erau atît de apropiați de mine, că-i împrumutau bani mamei pînă venea tata la noi. Cu acești trei oameni țin legătura permanent și acum, vorbim la telefon periodic și îi informez despre evoluția mea. Nu o să le pot mulțumi niciodată pentru ceea ce-au făcut pentru mine, decît recuperîndu-mă în totalitate, în așa fel încît să se poată și ei lăuda cu profesionalismul lor”, crede Claudiu.

Inundațiile

Anul 2005 a venit pentru personajul nostru cu două evenimente: externarea din spital și inundațiile. Nici unul dintre membrii familiei nu a avut prea mult timp la dispoziție să se bucure de reîntregire. în vară, apele furioase au devastat Agășul, inclusiv locuința familiei Botezatu. Afectată și de inundațiile din 2004, casa a fost găurită ca un ciur de viituri, și cei trei au rămas captivi. Au fost scoși din casă cu elicopterul. Au dormit două nopți la rînd în mașină, pe lîngă acareturi. între timp, prin casa lor curgea Trotușul în bună regulă și, la un moment dat, unul dintre soldați, a văzut, crucindu-se, cîțiva păstrăvi. în casa, care încă nu a căzut definitiv, este și acum vreo jumătate de metru de apă. A treia zi dimineață, primarul din Agăș, Toma Spoială, a auzit despre dormitorul improvizat de familia Botezatu în mașină. A trimis oameni și i-au adus la primărie, unde au fost cazați în camera de oaspeți pînă ieri. „Pot sta aici exact cît vor și au nevoie, nu-i dă nimeni afară. I-am ajutat atît cît am putut, am apelat și la fundația „Life for life”, care i-a ajutat cu mînă de lucru, dar și cu alte materiale de construcție, în afară de cele date de Guvern. Am reușit împreună cu o grămadă de oameni să le oferim o bucurie de Sărbători”, ne-a spus Toma Spoială, parcă stînjenit de postura în care se află. Printre cei care au ajutat familia Botezatu, capul familiei a ținut s-o menționeze pe Alexandra Aldea, o pensionară din Timișoara. Nu se cunosc personal, n-au văzut-o niciodată, dar de la inundații femeia trimite lună de lună, pe numele lor, un mandat poștal cu 500.000 de lei.

Casa nouă

Inundațiile i-au prins cu doar un milion de lei. Despre situația lor a auzit însă directorul societății Ceramica din Iași, care a venit personal și le-a pus în brațe 100 de milioane de lei. A fost suma cu care și-au achiziționat terenul pentru noua locuință și cu care au pornit fundația. încet, încet, fără să ceară gălăgios sprijin de nicăieri, ajutoarele au ajuns, firesc, și către ei. Casa a început să se înalțe și primele speranțe au început să mijească în sufletul oamenilor. „Nu ne dă nimeni afară din primărie, nici nu ne deranjează cu absolut nimic. Dar tot nu e ca la casa ta. Ca să nu mai vorbim că sînt unele nevoi speciale în privința gimnasticii lui Claudiu, el stă în căruț și are nevoie de oarecare spațiu”, spune mama acestuia.
Ieri, cu o zi înainte de Ajun, familia Botezatu s-a mutat în casă nouă. încă nu s-a văruit, casa e doar la tencuială. Nici pardoseala nu este finisată, dar e casa lor: cu sobe, geamuri și uși de termopan, iar brăduțul a și fost instalat chiar la intrare. Angajații Ministerului de Interne, impresionați și ei de situația familiei Botezatu, le-au lăsat pe prispă, cu trei zile înainte de Crăciun, un set de aparate electrocasnice: frigider, televizor și aragaz. „Ne-au ajutat prea mulți. Le mulțumesc tuturor din suflet pentru ce-au făcut pentru noi și îmi cer scuze dacă am nominalizat doar pe cîțiva. Nu vreau să le jignesc și de aceea nu mai dau nici un nume. Nu port pică nimănui pentru ce mi s-a întîmplat pe la spitale. Am nevoie de oamenii aceștia, și vrem ca ei să pomenească de noi cu bunătate, nu cu ură”, a spus Claudiu.

Speranța

Claudiu Botezatu este absolut sigur că va reuși să se recupereze. Dacă a trecut de ce era mai greu și a ajuns la acest nivel, „își poate pune tălpile în pămînt!”, exclamă, uimită și fericită mama sa, tînărul este convins că poate trece peste toate obstacolele. „Știu că se fac operații în China, unde se implantează pe organele lezate celule primordiale care permit refacerea structurii nervoase. Costă 20.000 de euro, o sumă imensă pentru mine, dar am credința că așa cum am putut face casa asta pornind de la un milion de lei, tot așa voi reuși, nu știu cum, să strîng banii aceștia și să ajung acolo la operație”, a șoptit Claudiu, împreunîndu-și mîinile în fața obrajilor. Intru pe un teren minat și îi aduc aminte de telefonul acela dat prietenei sale imediat după accident. âl întreb dacă mai sînt împreună. Bărbatul se foiește puțin în fotoliul cu rotile și apoi răspunde cu o voce impersonală. „Ne-a despărțit viața. Noi nu ne-am despărțit oficial, dar acum avem fiecare drumurile noastre. Ea a plecat în străinătate, eu… în fine, ținem legătura în continuare destul de constant, dar nu mai este ce-a fost”, dezvăluie Claudiu și își flutură mîna în fața ochilor.
âi întreb pe părinți dacă au ce pune pe masă de Sărbători. Tatăl dă să spună ceva despre o datorie de cîteva milioane de lei la magazinul din sat, dar Claudiu îl ceartă. „Avem ce ne dă Dumnezeu”, punctează el, deranjat de faptul că părinții ar putea lăsa impresia că cer ajutor.
Plecăm din Agăș, cu promisiunea că vom afla primii cînd va reuși să stea singur în picioare. Fulgii groși de zăpadă se reped către geamul mașinii ca și cum ar vrea s-o înghită. De undeva din adîncul sufletului se ridică versurile unui colind: „Mari ninsori pe noi să se aștearnă/ Să miroasă a Sărbători de iarnă”, și aud vocea fotografului, care în timpul documentării a tăcut ca niciodată: „Se naște speranța la Agăș!”, și realizez că nici un final nu poate fi mai potrivit pentru povestea lui Claudiu Botezatu decît această remarcă. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!