Asociația „Brîul Pămîntului” a mutat Festivalul de obiceiuri de iarnă la Palanca

Răpăit de tobe de la cetele de ursari, glasuri ascuțite de clarinet și ritmuri sacadate ținute în ison de acordeoane, fluiere și dobe, clinchete de clopoței și mai ales mulțime de măști urîte și colorate, costume specifice cetelor de ursari, de capre și jieni, de haiduci din ceata lui Bujor au răscolit, a treia zi de Crăciun, toată comuna Palanca. Cete de colindători, unele venite tocmai din Asău și din Brusturoasa, dar și sute de localnici, s-au adunat cu mic, cu mare, în curtea largă a Primăriei la a doua ediție a Festivalului de datini și obiceiuri de iarnă organizat de Asociația „Brîul Pămîntului”, din Brusturoasa, și Consiliul local Palanca. O manifestare care a devenit, se pare, itinerantă chiar de la a doua ediție a sa, după ce anul trecut a debutat în comuna Brusturoasa printr-un program inițiat de fundația Powerfull Information din Marea Britanie și Asociația „Prietenii Pămîntului” din Galați, pentru a pune în valoare, în zona de munte a județului Bacău, tot ce au sătenii de aici mai bun de arătat lumii: tradiții, obiceiuri și produse pe care ei le obțin tradițional în propriile gospodării.

„Știm să ne adunăm și la bucurie, nu doar la necaz – și-a întîmpinat primarul Adrian Paliștan oaspeții. Mă bucur că sînteți într-un număr atît de mare la Palanca și că nu ne-am uitat datinile și istoria”. L-a secondat, cum se cuvine, cea de a doua gazdă a manifestării, Viorica Atomulesei, președintele Asociației „Brîul Pămîntului”. „începutul a avut loc, deja, în anul 2004, cu ediția întîi a Festivalului de datini de la Brusturoasa – a spus ea. în acest an, din motive obiective, nu am mai reușit să-l mai facem în comuna noastră, dar am primit sprijinul necondiționat al celor din Palanca. Aici am constatat respectul oamenilor pentru tradiții și că ei vor să ne sprijine. Ne-au ajutat primarul Adrian Paliștan, viceprimarul Viorel Cujbă, Consiliului local, dar și un mare număr de sponsori”.

Plugușoare adaptate la vremurile de astăzi

Atît le-a trebuit artiștilor amatori, pentru a-și etala propriile creații. în fața mulțimii care a ticsit curtea Primăriei din Palanca au venit mai întîi elevii școlii din localitate, cu două colinde și un plugușor școlăresc, în care au luat de-a fir-a-păr cam tot ce le-a marcat anul școlar din care a trecut doar un trimestru și în care s-au confruntat cu de toate, dar mai ales cu greva profesorilor. Rîdeau cei de față cu gurile pînă la urechi, mai ales la săgețile aruncate de școlari către autorități. în spatele lor s-au așezat, însă, artiștii de la ansamblul de datini și obiceiuri „Bradul” din Asău, îmbrăcați în splendide costume populare autentice – femeile cu ii și bunde, dar și casînci și catrințe, bărbații cu sumane, ițari, căciuli de oaie și opinci. Dacă femeile au cîntat colindele, bărbații s-au opintit, apoi, la un plugușor de pe vremea bădicăi Traian, au tras de un buhai cît o putină de brînză învelit, cochet, cu un ștergar cu înflorituri și au bătut avan din tălănci și harapnice. Pe sub poalele lor au răsit, apoi, cîțiva țînci, care și-au pus și ei haine de port popular și au ornat o capră moldovenească, specifică zonei Trotușului, pe care au jucat-o îndrăcit, oricît de îndărătnică s-a arătat ea. Oricît s-a dat capra din Asău de bolnavă, n-a scăpat de colindătorii care voiau să o poarte pe la toți gospodarii.

Jianul care ne amintește de vremurile fără dreptate

între tradițiile de Anul Nou, una dintre cele mai îndrăgite este „Iancu Jianul”. La Palanca, Jianul nu s-a mai jucat de 25 de ani, dar inimoasa Paraschiva Amagdei, cadru didactic în comună și viceprimar într-o legislatură mai veche, a adunat din nou ceata. Pe scena de la Palanca am văzut, astfel, acest joc reînviat de oameni care s-au arătat extrem de mîndri de isparava lor. Oameni în vîrstă, dar și tineri talentați și tenace în a ne arăta tot jocul, cap-coadă. Ține mult jocul Jianului, dar nimeni, din fața scenei, nu a dat semne de plictiseală. Să-i fi văzut pe jieni costumați ca haiducii neaoși, să-l fi văzut și pe țăranul cu doba, desprins parcă direct din poveștile lui Sadoveanu. „Tradiția – a spus Paraschiva Amagdei – a fost întreruptă, la noi, de-a lungul anilor, deși era interpretată de localnici cu calități artistice deosebite, deși au evoluat pe diferite scene și au fost răsplătiți cu diferite premii și medalii. Astăzi, revenim cu acest joc, pe care îl dedicăm memoriei celor care l-au jucat și care acum nu mai sînt”. Jianul este o creație populară de mare valoare artistică și are la bază – am aflat chiar din joc – fapte reale ale unor vremuri în care setea de dreptate a țăranului român, înfrățit cu codrul, l-a făcut să ia calea haiduciei. „Dreptatea lor de atunci – a opinat instructorul cetei – s-a pierdut în zilele noastre. Haiducii se răzbunau pe avuți și zgîrciți, îi deposedau de anumite bunuri, chiar de bani, și le împărțeau săracilor. Prinși, în cele din urmă, erau aspru pedepsiți și chiar uciși. S-a pierdut în negura vremii o astfel de răzvrătire, cum se pierd astăzi și falnicii noștri codri. în schimb, nu trebuie și nu avem voie, dar nici nu vrem să-i uităm pe haiduci”. Trupa de astăzi a Jianului a fost, la Palanca, la prima ei apariție.

Urșii, caimacul festivalului

Cine nu a auzit de cetele de „urși” de pe Valea Muntelui din județul Bacău? Ne-au făcut fala în toată țara și chiar în lume. Cetele de urși și ursarii își fac apariția cu zgomot mult, cu zbierete și sunete de tobe și alămuri. Ce sunete? Bubuituri, de se cutremură și inima în tine. Ursarii avîntă spre cer bîte împodobite cu canafi roșii, ghintuiți cu belciuge prin care trec lanțurilor bietelor animale. Urșii de pe Valea Muntelui nu sînt doar parodii ale modelelor originale. Sînt chiar urși – flăcăi zdraveni îmbrăcați în piei de urs, care au pe cap tigvele colțate ale animalelor vînate cu ani în urmă. Sînt agitați urșii, caută mereu libertatea pierdută, dar ursarii nu se lasă, țin lanțurile zdravăn și îi joacă în fața oamenilor așa cum trebuie. Merg urșii în două labe, ca omul, joacă precum li se cîntă, dar fac uneori grupuri nervoase, cu mîrîieli și răgete cumplite. Ursarii sar cu bîtele și-i despart, îi culcă la pămînt și le comandă pe ritmul de potop al tobelor. Nu mai au urșii nici o scăpare, omul le este superior. Am văzut cete de urși de pe Ciugheș – ursul cu o „bătaie” și ursul cu două „bătăi”, urșii din Agăș, dar și pe cei din Brusturoasa. Am văzut urși mari, dar și pui de urs – jucați de copii de-o șchioapă, îndîrjiți ca și flăcăii, transpirați abundent ca și ei, dar neobosiți, de nestăpînit ca urșii adevărați. Mulțimea de spectatori era în delir, dar și urșii, iar la sfîrșitul spectacolului, sub ploaia de artificii care s-a lansat, nimemi nu a părăsit locul și au jucat sub picioare pămîntul pînă la final. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!