Etnogeneze

Satul românesc în perspectivă europeană

Satul – din latinescul fossatum – reprezintă așezarea rurală ale cărei populații se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura. Sorgintea economico-socială provine din comunitățile gentilice și tribale, în cazul nostru ale populației așezate în spațiul mioritic al perimetrului carpato-danubiano-pontico-nistrean, contribuind la etnogeneza românească cu predilecție. Treptat, satul devine celula de bază a societății românești, pe care se grefează întreaga activitate pastorală, agricolă și familială.
Deși pe teritoriul țării noastre, ca peste tot în lume, a fost inițial, în devălmășie – proprietatea -, cu timpul s-a produs delimitarea acesteia și satul a cunoscut acea diferențiere socio-economică dar păstrîndu-și, totodată, caracterul de unitate. Suprafețele de teren stăpînite în devălmășie s-au numit delnițe în Muntenia, jirebie în Moldova și sesie în Transilvania. în zonele montane s-au păstrat pînă în epoca modernă așa-numitele sate-libere stăpînite de obști în frunte cu moșnenii sau moștenii în Muntenia, răzeșii în Moldova sau comunități de avere în Transilvania. Țăranii satelor aservite (supuse) boierilor/nobililor ori mănăstirilor purtau numele de rumâni în Țara Românească (Muntenia), vecini în Moldova și iobagi în Transilvania, fiind obligați la plata dijmei (a zecea parte din produse sau zeciuiala), iar după reformele lui Constantin Mavrocordat (1746 – Muntenia, 1749 – Moldova), claca (zilele de clacă) prestate gratuit și obligatoriu de către țăranii dependenți.
Configurația satelor românești a variat de la o zonă geografică la alta. La cîmpie au predominat satele mari, cu 3.000 – 5.000 de locuitori, iar în zonele de deal și munte – satele mici și răsfirate pe văile apelor, cu sute și chiar cu zeci de locuitori. Satul a fost, în trecutul său (ceea ce, din păcate, este astăzi mai puțin), creatorul și păstrătorul tradițiilor populare. La sat s-au format cele mai frumoase relații de muncă, dragoste, prețuire, care s-au răspîndit la nivel zonal și național. în mediul sătesc s-au conservat și amplificat obiceiuri, tradiții și datini strămoșești care s-au perpetuat din generație în generație și au menținut treaz și autentic folclorul, specificul românesc național. Satul a reprezentat filonul inepuizabil al cultivării sentimentelor patriotice, principal izvor al eroismului românesc. Cîntecele de vitejie, de îmbărbătare la luptă au fost inspirate din dorul și dragostea săteanului față de pămînt, față de iubita rămasă acasă și față de plaiurile îndrăgite: „Am și eu la mine-n sat / Un petic de ogor / Pe care taică-l meu mi l-a lăsat. / Și mai am acasă-n sat / O mîndră în pridvor,/ Este mîndra-mîndrelor din sat. / Ogorul meu și mîndra mea / Doar Dumnezeu le va ținea./ Țara mea și mîndra mea / Amîndouă laoaltă să-nflorească / Și mă rog lui Dumnezeu așa: / Eu să mor dar să-mi trăiască / Țara mea și mîndra mea./ Multe fete-or fi pe lume / Dar eu nu le știu,/ Multe mîndre-or fi peste hotar,/ Eu aicea am trăit mereu din tată-n fiu / Și-am iubit o fată de plugar…”. Este dorința sublimă a săteanului român exprimată în condiții de maximă tensiune morală și de încleștare cu dușmanii cotropitori.
Deși evoluția satului românesc a fost de multe ori precară în condițiile vicisitudinilor istorice și ale factorilor naturali de multe ori imprevizibili, din rîndurile sătenilor s-au ridicat OAMENI care prin limpezimea minții lor și sîrguințelor depuse au ajuns pe cele mai înalte trepte ale societății românești. Corifei ai științelor, literaturii, artei, filozofiei, tehnicii române sînt de proveniență rurală/sătească. De-ar fi să amintim doar de-un Eminescu, Enescu, Ciprian Porumbescu; de un Grigorescu, Brâncuși, Blaga, O. Goga, G. Coșbuc, Aurel Vlaicu, Liviu Rebreanu și putem să demonstrăm, fără putință de tăgadă, că satul românesc a dat cei mai de seamă fii ai neamului. în acest context mi se pare deosebit de ilustrativă cartea poștală din 1857 cuprinzînd imaginile celor 13 țărani-pontași deputați în Divanu ad-hoc al Moldovei, trimisă de Kogălniceanu lui C.A. Rossetti și pe care era scris: „Temelia Casei” sau „Talpa Țării”. Așa erau concepute figurile de țărani-români de către marele istoric și om politic Mihail Kogălniceanu, a cărui figură eternizată în statuia din Cimitirul „Eternitatea” din Iași, într-un spațiu neîngrijit, ne-a lăsat cel mai amar gust.
Unde ne sînt urmașii sătenilor de ieri? Perioada comunistă – de tristă aducere-aminte – i-a smuls săteanului lucrul cel mai de preț: proprietatea. Odată cu aceasta, i-a estompat elanul muncii creatoare și spiritul de respect, continuarea tradiției și aprecierea valorilor autentice. După „noaptea de coșmar” a anilor 1944-1989, ideile comuniste – extrapolate artificial în România, au contorsionat mentalul țăranului român și acuratețea satului românesc. în „democrația noastră originală” debusolarea săteanului se perpetuează: „Proprietate, da; mijloace și logistică de muncă, ba. în atari condiții Bruxelles-ul a preluat comanda. Una dintre condițiile esențiale ale aderării la Uniunea Europeană este modernizarea și reformarea satului românesc la standardele europene. (Va urma) (Prof.dr. Jean CIUTĂ)zecea parte din produse

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!