Reabilitarea cărții

Adevăruri reașezate la locurile lor

N-am mai prins clasele primare cu plăcuță, creion special și burete legat de rama ei. Hîrtia din caiete era de proastă calitate și uneori ne făceam noi cerneală din boabe de boz și rachiu, încît din niște călimări cilindrice de sticlă cu gîtul întors se degaja miros de… crîșmă! Era greu, însă, după război: morți, invalizi, dispăruți, prizonieri, văduve de război, orfani, sărăcie, ani de secetă urmați de foamete, neștiință de carte; în plus, datori pe 20 de ani către „marele aliat” – Uniunea Sovietică, prilej de a ni se cerceta zăcămintele subsolului spre a fi jefuite cît mai lacom prin metode precum sovromurile, mișcarea stahanovistă, ARLUS etc. Au fost, totuși, oameni de decizie, buni români, care au riscat spunînd ocupantului de la răsărit că unele depozite din subsolul nostru sînt bogate în steril, utilul se găsește doar în procent redus și nu se justifică exploatarea; și asta pentru a ne mai rămîne și nouă ceva. Nu ca acum, ca în cazul celor ce se întîmplă la Roșia Montană! Venind vacanța mare, mergeam în urma batozei și culegeam spice și boabe de grîu, conform sloganului comunist „spic cu spic – patriei snop!”, dar nu era chiar rău, căci ne obișnuiam cu nerisipa; sistemul cotelor ne lăsa doar cît să nu murim de foame, după un an de muncă. Duminica, la hora satului, flăcăii organizatori nu obțineau autorizație dacă nu strigau din cînd în cînd lozinci sau „Tito trădătorul/ care și-a vîndut poporul/ pentr-o șapcă de dolari…”.
Am urmat trei clase elementare cu profesor la fiecare obiect de studiu, printre care și Limba rusă, cu glorificarea „marii țări eliberatoare”, cu tineri precum Pavlik Morozov, Boris Polevoi, Zoia Kosmodemianskaia, cu cîntece ca „Trei decenii deasupra strălucesc”, dar și cu poezii frumoase compuse de Pușkin și Lermontov, pe care unii și-acum le mai știm, dar atunci becul electric era inventat de Iahlocicov și nu de Edison, aparatul de radio – de Popov, și nu de Marconi, importanți în științele naturii erau Miciurin și Dokuceaev, Costâcev și Viliams – cu complexul și asolamentul lor, în aviație – eroii Cikalov, Baidukov și Beleakov; și tot așa…!
Pe profesorul de Limba română, însă, nu-l putem uita. Odihnească-se în pace Nicolae Blăgoi. Din înalt crez profesional și cu gîndul la un timp cu adevăruri reașezate la locurile lor, insista: învățați românește! Fiți atenți cum scrieți”, fie și un bilet pentru cumpărături de la piață, căci nu se știe cine îl citește! Cinstiți-vă părinții! (mai tîrziu aveam să aflăm că partea aceasta din urmă este una din cele zece porunci bisericești). Și ne mai spunea: de fapt, soarta multora a fost condiționată de existența în casă a cărții, aserțiunea aceasta atribuind-o parcă lui Sadoveanu. Apoi, mărindu-ne, am plecat pe la alte școli, fiecare pe unde a crezut că se poate realiza.
A împleti un produs beletristic, științific, artistic cu împrejurările în care a fost creat înseamnă o mare șansă dată cunoașterii, iar dacă mai adăugăm și viața și munca autorului, aproape că nu poate fi ceva mai mult decît atît! Un prim exemplu, cel mai ilustrativ poate, ni-l oferă personalitatea uriașă a lui Leonardo da Vinci – „omul universal” care a combinat ca nimeni altul știința cu arta, exigența venindu-i din atracția spre natură – cel dintîi și cel mai iubit dascăl (niciodată geniul omenesc nu va putea născoci invenții mai frumoase și mai firești ca ale naturii, în care nu lipsește nimic și nimic nu e de prisos), cel despre care biograful Giorgio Vasari menționa: „Voia să facă prea multe și, de aceea, nu termina niciodată nimic”; cel despre care fiul său spiritual, Francesco Malzi, căruia maestrul i-a lăsat cu testament toate manuscrisele (multe avînd o soartă tristă prin vînzări, furturi, pierderi, distrugeri etc.) concluziona: „Un om căruia Naturii îi este cu neputință să mai creeze un altul…”. A fost autorul unor invenții ce aveau să se breveteze cu sute de ani mai tîrziu (exemplu – principiul zborului păsărilor – ce avea să stea la baza navigației aeriene, explicat în 1889 de Otto de Lilienthal și aprofundat ulterior de savantul român Elie Carofoli prin studii și metode practice de trasare a profilelor aerodinamice). Descurajarea lui venea și din indiferența guvernatorilor Florenței, Milanului, Veneției și Romei, care îi comandau lucrări și proiecte grandioase, dar apoi nu se interesau de finalizarea lor. Către sfîrșitul vieții, cu vederea slăbită și bolnav, a plecat în Franța și a terminat „Mona Lisa” într-un timp cînd se picta în încăperi; soția bătrînului bancher Giocondo are în fundal relieful Italiei și nu este exclus ca în surîsul enigmatic, distant, rece și ușor perceptibil – poate și ironic, exteriorizînd o existență banală și anonimă – să trebuiască a se înțelege regretele artistului, calculul de la capăt față de o lume care, cu duioșie, trebuie dojenită puțin pentru neînțelegerea marii simțiri prin potentații timpului. Același lucru credem că trebuie înțeles și la Michelangelo Buonaroti, prin compararea primei sale lucrări semnate „Pieta”, cu contururi clare și precise, cu „Pieta Rondanini”, cu contururi ce abia se disting, semn al unei vieți tracasate de comenzile bogaților grăbiți care-l asaltau nelăsîndu-l să termine ceea ce începuse. Dacă vom ști ce au însemnat Saskia și Hendrichje pentru Rembrandt, vom înțelege unele părți mai luminoase și altele mai obscure în pînzele lui; ca și în cazul altor artiști, de altfel. (Va urma). (Corneliu CRISTEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!