– A avea fumuri în cap

– A da cuiva zece înainte
– Ai început să te uiți numai la Dumnezeu, ca găina cînd bea apă
– A se îmbrăca cu pene de păun
– A se înfoia ca varza
– A se umfla în pene ca curcanul
– Caprei îi pică coada de rîie și ea tot sus o ține
– Cel semeț orbește calcă în cel mai mare foc
– Cel semeț se sfîrșește în cea mai mare căință
– Cînd mîndria merge înainte, rușinea după ea se ține
– Cu semeția ta să nu socotești că vei izbuti ceva
– Mîndria, ochii minții îi orbește
– Mîndria vine înaintea căderii
– Nu-i ajungi cu prăjina la nas
– Nu-l primesc în sat și el întreabă de casa vornicului
– S-a înfoiat ca varza, și îngîmfat ca barza
– Semeția și trufia depărtează pe oricine de la tine
– Se uită la ceilalți ca la niște muște
– Spun nucile că din rodul lor sînt migdalele
– Umblă cu capul pe sus, ca spicul cel gol

Dorința de a ne distinge, de a fi „ceva” sau „cineva” în ochii celorlalți este în firea fiecărui om, chiar dacă un anumit gen de modestie ne împiedică s-o mărturisim deschis. Problema care se pune, însă, este dacă reușim acest lucru prin merite și calități reale, intrinseci, sau apelînd la falsuri și impostură, la mistificări mai mult sau mai puțin conștiente, ale adevăratei noastre personalități.
Din păcate, adeseori refuzăm să acceptăm ceea ce suntem, și riscăm, așa cum ne avertizează Marcel Raymond – „să devenim obiectul unor transpoziții, unor substituiri lipsite de o esență adevărată”. Prin semnificațiile degajate de unele paremii mai sus-prezentate se configurerază imaginea individului deprins să-și compenseze mediocritatea și deficitul de statut social prin tupeu și mîndrie excesivă. Etiologia unor atare atitutini negative este, desigur, mai bogată, ele putîndu-și găsi originea și în dureroase umilințe anterioare, în acțiunile frustrante ale mediului socializator din anii copilăriei, ori într-o tradiție culturală centrată pe elitism, după cum – mai largă poate fi și gama nevoilor pe care le satisfac. Indiferent, însă, de cauzele lor și de rolurile pe care credem că le joacă, infatuarea și aroganța sînt resimțite ca atentate la bunele moravuri publice, ca încercări de uzurpare a drepturilor și meritelor legitime ale altora, motiv pentru care sînt dezavuate în orice colectivitate suficient de structurată. Singura soluție de a ne păstra demnitatea rămîne sentimentul moderat al valorii proprii, ca reflex al dreptei autoestimări și al respectului față de obște și de valorile ei autentice. Cu alte cuvinte: „nici mîndru de tot, nici plecat peste fire, ci o măsură să păzești ce ți se cuvine ție mai bine”. (Virgil MOCANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!