Spre ce ne îndreptăm? în căutarea căii…

Rîndurile mele de astăzi încep precum un basm: a fost odată…! Așadar, a fost o dată (de 1 mai) cînd oamenii muncii de pretutindeni își sărbătoreau ziua lor. Era (în unele țări încă mai este) o sărbătoare stabilită de către muncitorii și sindicaliștii americani dintr-un mare oraș supercapitalist american – Chicago, la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Lumea capitalistă „adevărată” – adică cea americană și occidentală – au sărbătorit și în acest an această zi. De ce? Pentru că adevărata clasă muncitoare aparține încă lumii occidentale, nicidecum celei răsăritene. Afirmația mea poate să contrarieze, dar Occidentul i-a „produs” încă de la începuturi pe adevărații muncitori, maiștri, tehnicieni, ingineri. în Occident inginerul este asimilat clasei muncitoare, și nu „birocraților”, cum este acesta perceput printre noi. Pînă pe la începutul secolului XX Răsăritul produsese un număr nesemnificativ din aceste categorii socio-profesionale, grosul aparținînd micilor meseriași, menajerelor, muncitorilor agricoli. Clasa muncitoare este generată de Libertatea „naturală” și, la rîndul ei, aceasta trebuie să producă un angrenaj de libertăți și de drepturi.
Revoluția socialistă din Rusia, precum și „socialismul” instaurat ulterior și în alte țări răsăritene au folosit doar ca pretext „clasa muncitoare” pentru a avea cu ce să înlocuiască vechea clasă „burghezo-moșierească”. Printre cauzele menționate, pentru care guvernele comuniste au căzut în 1989, figurează și aceea că pătura conducătoare se distanțase încă de la începuturi – pînă la izolarea completă – de clasa muncitoare. Totuși, cu excepția României, în celelalte țări socialiste au funcționat o minimă decență, un minim respect și un minim bun simț față de propriile populații. Statul cel mai naționalist, cel mai înapoiat din punct de vedere economic, precum și din perspectiva libertăților și a drepturilor omului, cu o poliție politică dintre cele mai feroce, adică statul socialist român – și-a bătut joc în modul cel mai barbar cu putință de propriul popor. România socialistă a deceniilor ’70 – ’80 poate fi dată ca exemplu diabolic – era locul în care nu putea să crîcnească nimeni – pentru întreaga istorie a umanității.
Cu toate acestea, bătaia de joc și zdrobirea propriului popor continuă și după 1990 – dar în formele capitalismului „construit” de către foștii activiști și securiști, în formele aberante de exploatare, de manipulare, de devalizare a tuturor resurselor țării. Prin anii 1975 – 1980 un medic care se întorsese dintr-o călătorie în Statele Unite spunea, cu surprindere și nedumerire, dar și cu o mare seriozitate: „Adevăratul comunism se află în America. Tot ce se spune la noi că va fi, la ei deja este!” Și tot el: „exploatarea la ei este o glumă față de exploatarea care este la noi!”.
Dacă este să vorbim despre „spiritul muncitoresc” al celor doi foști conducători ai României socialiste – Dej și Ceaușescu – adevăratul muncitor a fost Dej. Anii ’65 – ’70, cu relativa lor relaxare socială, au reprezentat moștenirea acestuia. Ceaușescu și-a „intrat în pîine” abia din vara lui 1971, cînd începe degradarea totală a situației țării, degradare care nu a fost întreruptă nici (măcar) de anul 1989; dimpotrivă, accentuată. După cum știm, exploatarea neomenească, pauperizarea, negarea oricăror libertăți și drepturi ale celor mulți – excepția constituind-o doar declarațiile formale -, au făcut ca sărbătoarea de 1 Mai – „a celor ce muncesc” să se transforme, încă de prin anii ’80, în „sărbătoarea muncii”. Dar după 1990, cînd „muncitorii și țăranii” l-au ales „liber și democratic” pe Ion Iliescu – reprezentantul lor -, n-a mai rămas nici măcar atît!
Spre ce se îndreapă, oare, România actuală – ne întrebăm?! Cu siguranță, nu spre Uniunea Europeană, ci spre o orînduire de mult apusă: spre orînduirea sclavagistă (?!), dar nu spre cea de tip greco-roman, ci spre cea absolută, de tip oriental. în acest tip de orînduire în special oamenii muncii sînt total neputincioși, intră în anonimat și sînt neluați în seamă pentru rolul lor, ca să nu mai spunem că li se atribuie, în continuare, condiția subumană de „flămînzi” și de „viermi”. în aceste condiții, sărbătoarea de 1 Mai riscă să rămînă doar o dată din calendar. (Gheorghe CHIȚIMUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!