Fără prejudecăți

Delirium tremens

Mihai BUZNEA

O clasificare după criterii psiho-sociale efectuată la începutul anilor ’60 ai secolului trecut stabilea că populația României se împarte în trei categorii: oameni buni, oameni răi și șoferi. Utilizînd aceleași tehnici de lucru și instrumente de cercetare/valorizare, sociologii de astăzi au ajuns la concluzii asemănătoare, dar cu definiri adaptate realităților prezente. Cele trei categorii ar deveni astfel: politicieni neaveniți, taximetriști și fotbaliști. Cu un plus de aplecare științifică, astăzi, pentru ultima dintre ele, care tinde să devină un fenomen ciudat, greu de stăpînit și controlat, un fel de dictator ce ia în crampoane normalul: adică legalul, moralul și respectul față de sine și de ceilalți. Dincolo de conotația anecdotică a sus-numitei clasificări, trebuie să constatăm că din punct de vedere psihiatric aceste abateri sînt de natură paranoidă și necesită proceduri specifice pentru definirea, tratamentul și menținerea lor sub control.
Subiectul – unul deosebit de amplu și cu un pericol potențial exponențial de grad ridicat – a apărut și s-a dezvoltat în ultimul deceniu și jumătate, adică din momentul în care fotbalul românesc a cam ieșit din zodia fenomenului pur sportiv cu legile ce îl guvernau și s-a deplasat spre sfera banului și a afacerilor veroase mascate de sloganuri populiste. Astfel fotbalul-spectacol s-a transformat în fotbalul-afacere dominat de legi dubioase netrecute prin Parlament și dominat de indivizi ieșiți de prin catacombele primitivismului ori din adîncimile de codri. Investitori „cinstiți” și șmecheri cu brevet s-au erijat în finanțatori „dezinteresați” de genul „fotbal pentru toți” (banii pentru noi) și manageri generali care exploatează în stil versatil credibilitatea și naivitatea celor ce sînt pasionați cu adevărat de sportul-rege.
Buboiul a crăpat din nou sîmbătă seara la Bistrița, după încheierea partidei dintre Gloria și mult mai titratul său adversar – Steaua -, care a dat cîștig de cauză echipei gazdă. Verdictul gazonului nu a fost pe placul jucătorilor „militari”, ieșiți mai mult decît șifonați de pe teren: și bătuți, dar și cu doi eliminați. Ceea ce a urmat ține de un spectacol grotesc, al absurdului jucat într-un sanatoriu de psihiatrie, cu actori loviți de delirium tremens; mai pe românește – de dambla: geamuri sparte, mîini rănite, tendoane secționate, rîuri de sînge, certuri, expresii triviale, cuvinte jignitoare, amenințări cu moartea, molestarea reprezentanților organelor de ordine. Un adevărat război al nervilor declanșat de orgoliile/interesele rănite/afectate și o vendettă lipsite de orice rațiune. Cu (eventual) o singură motivare: tirania neputinței. Eroul-primadonă – recidivistul perpetuu, s-a dezbrăcat încă odată de caracter asumîndu-și rolul de regizor al unui spectacol/scandal notoriu la scenă deschisă cu mulți figuranți și ample scene de masă; cu doi lideri de echipă ai celui mai galonat club condus de Războinicul Luminii convertit în justițiabilul Vlad Țepeș și dîndu-se în stambă ca cei din urmă aurolaci și posedați de gînduri rele. „Mînia e o scurtă nebunie” – spunea un mare înțelept al antichității. Și iată că de aproape două mii de ani lucrurile au rămas la fel, deși un alt ilustru gînditor mai de pe lîngă timpurile noastre ne îndeamnă: dă ascultare înțelepciunii, nu mîniei tale. Am avut, însă, destulă vreme să ne convingem că în cazul unor fotbaliști înțelepciunea e la fel de rară precum iarba de leac sau transpirația de paznic. Așadar: ce să ceri?; de la cine să ceri?
Orgoliile, pasiunile exacerbate, manifestările primare, interesele meschine trebuie aduse sub control, sancționate, ținute la obroc, eventual îmbrăcate în cămașă de forță atîta timp cît lezează normalitatea, bunul simț, confortul psihic diurn. Pînă la urmă, și chiar în primul rînd, fotbalul, ca și alte jocuri de echipă, nu e decît un sport între parteneri egali, ce trebuie oferit și receptat ca un spectacol de agrement, nicidecum ca o luptă de gladiatori însetați de sînge și dominați de morbul răzbunării prin orice mijloace. Se pare, însă, că la „Steaua” nu este cunoscut dictonul latin „victis honor” (onoare învinșilor). Pentru războinicii Luptătorului Luminii, echipați în armuri decorate cu tatuaje de sirene și încălțați în ghete cu crampoane de oțel, legea supremă este violența asociată cu liberul arbitru. Singura de care au auzit. Restul nu există! ele, care tinde să devină un fenomen ciudat, greu de st

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!