Criză de identitate?

Romulus Dan BUSNEA

Un punct de vedere pe cît de obiectiv, pe atît de alarmant referitor la starea Uniunii Europene este exprimat cu toată responsabilitatea de Jaques Delors – fostul președinte al Comisiei Europene. Potrivit acestuia, Uniunea Europeană trece printr-o dublă criză: o criză de identitate, care vizează dimensiunea culturală, geo-politică și funcțională a acesteia și, de asemenea, o criză de creștere, care se referă la stagnarea creșterii economice, ca și la incapacitatea instituțiilor sale de a lua decizii hotărîtoare, într-o formulă extinsă la douăzeci și șapte de membri.
Simptomele crizelor le-am putut observa atît în publicații, cît și la televiziune: revolte de stradă în Franța cauzate de un proiect de lege privind prima angajare a tinerilor; discriminare în Olanda, pe care o resimt noii imigranți față de atitudinea autorităților, care în ciuda toleranței afișate introduc pentru aceștia examene de limbă și civilizație olandeză; economia germană se pare că e cam obosită, lucru ce afectează și celelalte state ale Uniunii; probleme cu imigranții, în special cu cei musulmani, mai peste tot – Suedia, Danemarca, Germania, Franța, Italia, Spania, Marea Britanie; mai în toate țările europene sînt probleme în privința șomajului, ca și a sistemului de pensii; proiectul noii Constituții Europene, care ar fi adus un plus de legitimare instituțiilor europene a fost – cel puțin pînă acum – un fiasco total, și aceasta mai cu seamă din cauza francezilor și olandezilor – plini de supărări strict naționale; atentatele teroriste, care în ultimii ani au cam zdruncinat din temelii democrația atît de lăudată în toată evoluția ei exact de țările atinse, Marea Britanie și Spania.
în ce mă privește, mi se pare că dintre toate cauzele care stau la baza acestui haos european, cele de ordin cultural sînt determinante; e vorba de acea dimensiune culturală care constituie nucleul crizei de identitate. Și aici mă refer la unul din marile pericole care amenință vădit Europa: fundamentalismul islamic – ținînd cont și de faptul că bătrînul continent și-a deschis porțile celor peste 20 de milioane de imigranți musulmani. Dar nici acest număr impresionant și nici atentatele n-au reușit să trezească elita europeană din letargie, nimic nu i-a făcut pe mai-marii Europei să-i asculte pe europenii care de ani de zile arătau spre inamicii ireductibili ai societății deschise. Definitorie în acest sens este și observația făcută pe baza unor analize pertinente de un cunoscut analist politic: „De unde și de ce atâta surzenie și orbire europeană? Pentru că, la capătul primelor războaie mondiale, europenii s-au săturat de ultranaționalism și fanatisme religioase, ori mai precis pseudo-religioase. Ceea ce e bine. Mai rău e că europenii au optat concomitent și pentru un relativism cultural și moral tipic postmodernității, care, la adăpostul protecției militare americane, le-a permis între altele să minimalizeze pericolul totalitar comunist și să îmbrățișeze un pacifism utopic. Cine sunt și unde se află noii dușmani? Să-i numim islamiști, calificând astfel un grup larg, chiar dacă parțial eterogen, care politizând mahomedanismul, a extras din Coran ingredientele unei noi ideologii totalitare, dojenite între timp cu ajutorul laissez – faire-ului occidental, reprezentative pentru o bună parte din spațiul musulman. Această ideologie nu e doar genocidară, ci se sprijină și pe o extrem de populară tradiție religioasă, deci pe un tipar profund înrădăcinat, depășind în consecință amenințarea oricărei doctrine colectiviste de factură modernă, socialist – atee, de felul comunismului, ori naționalist – idolatre și rasiste, precum nazismul. Principalul pericol – cel al instalării prin terorism și intimidare a statului teocratic islamic – pentru democrație și statul de drept de tip occidental constă în desființarea, cu propriul lor ajutor, a societății deschise, ispitită să-și abandoneze adeziunea la caracterul universal al valorilor fundamentale care i-au dat naștere”.
Nu este de mirare că într-o comunitate ca aceea a Europei de azi – care include bineînțeles și grupurile de religie islamică și unde toleranța este ridicată la rangul de valoare supremă ce permite coabitarea multiculturală – asemenea grupuri manifestă deja resentimente și reacții de rebeliune pasivă. Față de o majoritate europeană „tolerantă” dar destul de distantă și fără nici o tendință de reciprocitate. Poate că pentru înlăturarea tensiunilor și în locul unei toleranțe distante ar fi mult mai acceptabilă o politică de apropiere și de deschidere culturală față de categoriile musulmane. Dar înainte de orice, Europa trebuie să revină cu modestie la căutarea propriilor ei valori, amintindu-și că identitatea ei nu se poate lipsi de tradiția ei culturală și religioasă, pe care le-a cam neglijat, periclitîndu-și astfel libertatea. Iar tensiunile ar putea fi eliminate printr-o reformă europeană de amploare, o legislație economică și o politică adecvată care să dizolve, să împrăștie mulțimile de șomeri care în situația actuală pot fi lesne manipulați de reprezentanții noului totalitarism islamist cu scopul de a arunca în aer lumea liberă. N-ar trebui să se uite că minoritățile violente fanatizate de o fixație ideologică reușesc să distrugă, în cele din urmă, majorității uriașe, obosite și neîncrezătoare în propriile valori. Epuizarea și detașarea nu trebuie să aparțină unei societăți deschise, unei viitoare Europe federalizate, stabile, pașnice și fericite. Să fie, oare, totul doar un vis? Un răspuns îl dă Robert Misrahi în lucrarea sa „Lumină, început, Libertate”: „Nu este dovedit că umanitatea visează doar la ceea ce nu poate înfăptui, iar observația, ca și reflecția, ne îngăduie dimpotrivă să afirmăm că nu din cauză că o idee este un vis nu se împlinește, ci pentru că nu se împlinește se spune despre ea că este un vis”.ul islamic – ținînd cont și de faptul că bătrînul continent și-a deschis por

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!