Două nume cu… renume!

„… Dar în semiobscuritatea în care noi înșine ne condamnăm să trăim și ne credem siliți a trăi, nu ne dorim decît acel accident luminos care să ne sfâșie de sus până jos plictisul și, provocându-ne durere, să ne dea sentimentul că existăm”… Am citat din Rene Crevel. Este exact senzația pe care am trăit-o din plin în Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor, atunci cînd am avut o dublă revelație. Prima era acea căldură care îți inundă întreaga ființă dată de lumina purificării, a Dumnezeirii, a credinței în învierea lui Hristos. Cea de-a doua a fost o întîlnire de suflet, spirituală, mult dorită, cu două personalități ale culturii române actuale, cu care îmi intersectez deseori opiniile în paginile „Ziarului de Bacău” și revistei „Ateneu”, ceea ce pentru mine nu reprezintă nu numai o onoare, ci și o permanentă provocare, de altfel benefică, pentru actul de creație. E vorba despre reputatul critic și istoric literar Constantin Călin și de profesorul, compozitorul și dirijorul de renume Liviu Dănceanu. Deși discuțiile cu cele două personalități literare și artistice s-au desfășurat separat și într-un timp mult prea scurt față de cît mi-aș fi dorit să avem la dispoziție, am reușit să-mi fac o imagine clară, reală asupra noțiunii de valoare culturală autentică. Ce păcat că putem lăsa, de cele mai multe ori doar în seama criticilor sau a altor personalități ale culturii, recomandarea unor astfel de creatori fără a înlesni comunicarea directă, dezbaterea, dialogul de idei, prezentarea acestora celor care mai sînt interesați de promovarea și receptarea adevăratelor valori! E mai multă nevoie ca oricînd de ei și tocmai de aceea nu trebuie să-i separăm de nevoile noastre spirituale, crezînd că nu ne vor înțelege și că ne vor sfida prin apelul lor superior. Dimpotrivă, veți simți o desfătare și o imensă bucurie contactîndu-i, dialogînd cu ei, cerîndu-le sfatul și, eventual, sprijinul. Ceea ce am văzut și am simțit în apropierea celor două personalități a fost, în afara exigenței față de propriul discurs, o atitudine deschisă, sinceră, izvorîtă dintr-o mare dragoste de om, dintr-un respect profund pentru natura complexă și contradictorie a personalității umane, o preocupare sinceră și încurajatoare față de proiectele noastre, dar și o modestie ieșită din comun. Țîșnirile spiritualității lor nu se împletesc niciodată cu deșarte jocuri de artificii, iar personalitățile lor nu se confundă nicicînd cu cei ce vînează cu orice preț aplauzele ori cu acei ambițioși naivi care-și caută pe orice căi gloria, talentul și locul în ierarhia valorilor.
Constantin Călin – autorul „Dosarului Bacovia” scria în înseși prefața lucrării: „Critica mea e una simpatetică. Mă sprijin mult pe trăirea a zeci de situații similare cu cele prin care a trecut autorul sau pe analogii sugerate de realitatea înconjurătoare decât pe vreo teorie la modă”. Deoarece cuvintele mele sînt mai sărace față de ale celor care i-au cunoscut opera mai îndeaproape, iată impresia produsă de domnia-sa unui tînăr literat de la revista Ateneu, Adrian Jicu: „Aparent anacronic, prin neaderența la vreo școală critică sau la vreo metodă structuralist-semitică, domnul Constantin Călin face parte din tagma criticilor cu vocație, a căutătorilor de adevăr. âl descoperă, îl rostește bărbătește, fără jumătăți de măsură, dar și fără emfază, asumându-și consecințele. E colțos, fidosnic, îndârjit. âși demonstrează justețea opiniei cu orice preț. Ține să aibă ultimul cuvânt. Aș spune că s-a deprins cu atacurile și adversitățile care îl țin în formă”. Iar Constantin Trandafir spune despre cartea domnului Călin, că „… pune capăt oricărei îndoieli cu privire la posibilitatea unei biografii a singuraticului nostru poet. E, negreșit, o performanță în domeniu și o dovadă că umila «Cenușăreasă» (varianta masculină și literară, cum spune Theodor Codreanu) are, de fapt, o biografie palpitantă. Nicio incompatibilitate între om și operă nu reiese din cartea lui Constantin Călin și mai mult decât atât, acesta reușește o certificare a posibilității unei biografii interesante și în cazul unei existențe terne și chiar «vicioase» din punctul de vedere al moralei comune și, inteligent și plauzibil răstoarnă reproșurile care i s-au adus omului BACOVIA”.
Pentru mine, Constantin Călin rămîne un expert în Bacovia, căruia i-a fost devotat încă din 1964, de la apariția primului său articol legat de subiectul Bacovia, dar în primul rînd un om cu care doresc să mă reîntîlnesc oricînd. Și ca o completare la „Dosarul Bacovia” iată ce spune Liviu Dănceanu, un muzician cu valențe literare certe: „Muzica fundamentală pe versul bacovian va fi trebuind să aibă densitatea și greutatea plumbului. Prin urmare: materialitate. Chiar și timbrele ce vor intra în joc ar putea fi dense, rezonând greutate. Ca de pildă, instrumentele grave. Una pentru că sunt în chip generos izvoditoare de armonie; alta pentru că impun severitate, gravitate. Cât despre vocea umană (atunci când ea va fi implicată), o și aud murmurând într-o manieră «cold», non-vibrato, ricoșând de tot ceea ce reprezintă stilul belcanto. Vocea umană însăși trebuie să sune ca o muzică grea, de PLUMB”. Vorbind despre dificultatea desăvîrșirii actului de creație, domnia-sa scria: „Orice proces sau fenomen evolutiv, real sau imaginar, comportă mai devreme sau mai târziu un moment de maximă încrâncenare, de acută tensiune care, acumulată progresiv, tinde să se descarce, fie instantaneu, fie treptat, întru eliberarea tuturor convulsiilor ori a energiilor zgândărite. încordare și destindere, ascensiune și recesiune, arsis și thesis – reprezintă binomuri ale căror monoame sunt separate de un ictus, alias punctul culminant al oricărui gest creator”. Că, vorba lui Nichita Stănescu: „Să-ți trăiești soarta. Asta e un lucru relativ ușor de trăit. Dar dac-ar fi să ne trăim opera ce ne-am face?”
în postfața cărții lui Liviu Dănceanu – „Eseuri Implozive” – Octavian Lazăr Cosma – referindu-se la complexitatea personalității acestuia afirmă: „Gândirea lui Liviu Dănceanu este încărcată de potențial teoretic, căci a citit mult, a fost atent la diferitele domenii adiacente ale vieții intelectuale, nemărginindu-se la muzică, altfel că își permite să oficieze ca un sacerdot inițiat și cu vechi state, pledând pentru o anumită realitate, pe care n-o idolizează, paradoxal, dar o observă cu profesionalism”.
Ce-ar mai fi de adăugat? Doar că dintr-o pură întîmplare am avut parte de o mare încîntare prin întîlnirea cu cele două „nume” ale culturii noastre, care m-au făcut să aștern cu emoție aceste rînduri, neuitînd nici de alte certe valori care mi-au dat imboldul de a scrie. (Romulus Dan BUSNEA)ealitatea înconjurătoare decât pe vreo teorie la modă”. Deoarece cuvintele mele sînt mai sărace față

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!