Jurnalul unui outsider

Ioan NEACȘU

Arta conversației

Aflu din ziare că la Facultatea de Relații Publice și Comunicare este cea mai mare concurență. Tinerii nu se mai îndreaptă spre Medicină, acum toți vor să „comunice”. Este un semn că lumea în care trăim depinde tot mai mult de comunicare, că adevăratele războaie: politice, economice sau de orice alt fel se dau acum cu arma informației, dar este și un semn al faptului că traversăm o criză generală de comunicare. Manipularea informației, mai ales prin televiziune, în scopuri politice, economice sau chiar militare a dus la un efect contrar celui scontat, în sensul că publicul „țintă” nu mai crede nici atunci cînd îi transmiți o informație corectă, nu mai crede nimic. „Specialiștii” cu capete înfierbîntate inventează scenarii inverse pentru a obține, totuși, manipularea dorită. De aici, o neîncredere totală care alterează comunicarea oamenilor între ei, esențială pentru confortul psihic de fiecare zi. Oamenii nu mai sînt „frați”, ca-n comunitățile creștine, se uită chiorîș unul la altul și fiecare își bănuiește vecinul, sau tovarășul de afaceri, sau soțul, sau fiul, de groaznice malversațiuni. Se ajunge astfel la o comunicare schizofrenică, în care fiecare, de fapt, monologhează.
Să luăm două exemple extreme din spațiul public:
Intru într-un oficiu de poștă, sau într-un birou la Primărie, sau la orice alt ghișeu de „relații cu publicul”. Deși sînt singurul solicitant, stau minute în șir în fața ghișeului, deoarece funcționara vorbește la telefon, apoi se întoarce la o colegă de alături și comentează nu știu ce, apoi își face o cafea… Într-un tîrziu se face că abia atunci m-a observat și mă întreabă, răstit, ce vreau. Mă duc să cumpăr pîine și vînzătoarea, cu spatele la tejghea, numără preocupată pîinile. Nu-i iese socoteala, deci o ia de la capăt, fără să-mi acorde o cît de mică atenție. În prăvălie intră o fătucă asemenea celei din spatele tejghelei, o prietenă, vînzătoarea se înoarce bucuroasă de vizită și încep să sporovăiască, ignorîndu-l cu desăvîrșire pe cumpărător. La supermarket întreb un vînzător unde găsesc făină, de exemplu. Vînzătorul descarcă ceva pe un raft și, fără să se întoarcă spre mine, arată plictisit cu mîna o direcție vagă. Eu, Cumpărătorul, sau Cetățeanul, am fost de tot atîtea ori agresat prin asemenea comportamente, dar nu cred că vînzătoarele sau funcționarele comit asemenea agresiuni intenționat. Dacă aș presupune prin absurd că vreuna dintre cele despre care vorbim ar citi acest articol, nu ar înțelege nimic din introducerea cu pretenții în care eu încerc să-mi explic fenomenul. Probabil explicația este mult mai simplă: sînt prost crescute și au șefi care nu-s mai breji, altfel le-ar fi dat afară la prima „greșeală de comunicare”.
Al doilea exemplu care merită să fie discutat este din televiziune. Mass-media a căpătat o asemenea importanță în spațiul public din întreaga lume, încît luptele politice, diplomatice, economice, chiar militare se cîștigă nu atît cu rachete și tancuri, cît cu imagini și comentarii transmise de media scrise sau audio-vizuale. Poate mai gustate decît serialele sau manelele sînt talk-show-urile. Realizatorii, de la cei intrați în legendă, precum Marius Tucă, pînă la „fătucile”, vorba lui Ion Cristoiu, care zîmbesc telegenic în timp ce vorbesc despre lucruri de care habar nu au, ar trebui să fie niște maeștri în arta dialogului. Să fie bine documentați, să știe despre ce vorbesc, să formuleze întrebările clar și mai ales scurt, fără „ăăă”, să nu se pună în evidență pe sine, ci să scoată tot ce se poate scoate de la interlocutor. Mă gîndesc la domnul H.R. Patapievici, sau la domnul Neagu Djuvara. Cum își priveau iscoditor interlocutorul, cum așteptau ca acesta să termine o idee pentru a interveni, cum îl ajutau uneori doar cu simple interjecții, în sfîrșit – cum făceau un adevărat spectacol de inteligență din show-urile lor! La polul opus îmi amintesc de un interviu luat de C. T. Popescu domnului Amedeo Lăzărescu. Era vorba de relația sa cu Securitatea. Cum știam că este și un important personaj al masoneriei, abia am așteptat niscaiva „dezvăluiri”. Nu am aflat nimic, deoarece timp de o oră ilustrul om politic nu a putut formula o singură frază. Cum deschidea gura, cum era întrerupt de „ziarist” cu un val de indignare. Pe telespectator, însă, nu-l interesa indignarea domnului C. T. Popescu, oricît de sinceră ar fi fost ea, ci eventualele relații dintre securitate și masonerie. Amedeo Lăzărescu nu mai trăiește, Dumnezeu să-l ierte!, secretul relației dintre securitate și masonerie l-a luat cu el în mormînt, iar domnul C.T. Popescu a blocat, intenționat sau nu, o informație poate esențială.
Nu vreau să mai dau nume, dar priviți cît de enervant procedează tot felul de talk – show-iști care abia așteaptă ca interlocutorul să deschidă gura, că și sar să-l întrerupă, crezînd că astfel dau mai mult dinamism discuției, după cum au învățat, probabil, la Facultatea de Comunicare. Din păcate, în meseria asta este nevoie, pe lîngă facultate, și de un dram de talent. Iar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!uăm două exemple

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!