Schimbarea la față

Arta de a te da în spectacol în văzul lumii…

Trebuie să admitem că în societatea, în epoca în care i-a fost hărăzit să se nască, să viețuiască și s-o sfîrșească sînt lucruri, fenomene, „evoluții” care depășesc puterea de pricepere a simplului cetățean, a „omului de pe stradă”, a pîrlitului de contribuabil nemaiprididind a-și plăti dările, impozitele, amenzile ori gloabele la stat – stat despre care el, „alegătorul”, mîndru de votul ce-l bagă tot la patru/cinci ani în urnă, are o idee destul de aproximativă, mai degrabă confuză! Omul nostru de la bloc (chiriașul ori, e-hei, proprietarul a două-trei cămăruțe în care vara te sufoci și iarna faci cuie, adică dîrdîi de sărăcie) cam știe el cine-i sînt „cîrmacii”, da, știe (din presă, de la TV, de la gura tîrgului) și cine-i sînt furăcioșii, corupții, jecmănitorii, cei care au jefuit, jefuiesc și vor jefui cu entuziasm și devoțiune averea poporului! Așișderea limpede e faptul ca blajinul de „om mioritic” admite că sînt „probleme”, „dosare”, „comandamente”, „interese superioare” pe care el în, fie și docta sa ignoranță, n-are „instrumente” să le pătrundă toate dedesubturile și machiaverlîcurile, rezervîndu-și, sobru și mucalit, „fotoliul” de martor, de spectator la „showul” susținut de actorii zilei aflați vremelnic (dar… durabil!) la guvernare. Dar… Dar omul nostru, martor firesc al vremii sale, e liber să-și permită a da „note” (calificative…) la „prestațiile” celor desemnați cu „mandat” a gestiona avuția națională. Omul nostru, spectatorul, e și el, în felul lui, un „analist”, capabil, a aproba ori dezaproba năstrușniciile pe care „politicienii de profesie” (care „profesie”?!) le fac și, mai ales, numitul simplu cetățean este extrem de sensibil la modul generos în care clasa politică (reprezentîndu-l oarecum!) se dă în spectacol, făcîndu-se de rîsul lumii, al străinătății și, evident, al curcilor! Aceiași cetățeni (atît de simpli după vorbă și după port!) după ce se distrează ei îndeajuns pe seama gafelor aleșilor comunitari, resimt, ca o strîngere de inimă, un gînd mult prea trist: nu cumva avem conducătorii pe care ni-i merităm, nu cumva prin „stilul” de a fi și de a acționa al fiecăruia dintre noi contribuim la proliferarea faunei pe care ulterior tot noi o condamnăm, blamăm, criticăm, injurăm?! E greu de presupus că aiurea, prin alte părți de pe mapamond, să se fi adunat o asemenea cantitate de bătaie de joc ridicată la rang de specific național! Că, ce sînt „deconspirările” și „punerile la stîlpul infamiei” ale diferitelor pagini din trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat, dacă nu o imensă bătaie de joc, spectacol grotesc, la adresa istoriei noastre așa cum a fost, cu bunele și relele ei?! Incontinenta hîrîială dintre „palate”, luptele fratricide din sînul partidelor și partidulețelor prematur-vlăguitei noastre democrații (îngrozitor de… originale!), comedia cu răpirile și „dezrăpirile” de ziariști, cu pirați de afaceri aduși de vînt și făcuți scăpați grație impecabilei neglijențe a organelor și instituțiilor abilitate să apere fruntariile fascinantei Românii, devenite, mai nou, sat fără cîini în marele „sat mondial”, cu analfabeți și sfertodocți diriguind treburile obștii spre ruină, cu actorași de mîna a șaptea maculînd spațiul sacru al „teatrului lumii”, cu… cu… cu… – toată această recoltă de „delicatețuri” este expresia aceleiași endemice bătăi de joc întreținute, se pare, în primul rînd de noi înșine (cu sprijin din afară, că așa-i… global, să nu ne simțim singuri!), nu se știe în folosul cui… (ba se știe, dar secretul lui Polichinelle se cere protejat!). Uf, și doar prin cele vremuri, acest popor care sîntem a sădit aici, la răspîntii de continente, nu puține lucruri sfinte! Cineva, Doamne (iarăși ne întoarcem la Tine!), ne vrem încurcați în noi și între noi, ne învrăjbește unii contra altora (de parcă democrați, socialiști, liberali, țărăniști ș.a.m.d., inclusiv conlocuitorii noștri de alte etnii n-am fi în egală măsură fii ai aceluiași petec de pămînt!), ei bine, cineva vrea să ne aducă la sap de lemn, iar alt cineva cată să ne cumpere pe nimic, să ne pună cu botul pe labe după bunul plac al mahărilor planetei! Un adagiu, parcă numai unul, din nemuritoarea Cîntarea României (cartea lui Russo-Bălcescu) stăruie și astăzi ca o îndurerată nefericită fericire: „Ești frumoasă, ești avuțită… o, țara mea… ai copii mulți la număr, care te iubesc… ai cartea de vitejie a trecutului și viitorului înaintea ta… pentru ce curg lacrămile tale?…” și „Cei ce zic că sânt aleșii tăi cresc în măriri și avuții, și ție-ți este frig, țara mea, și copiilor tăi le este foame!… Ei fac legi, dar nu pentru dânșii, ci pentru împovărarea ta!…” (era pe la anul 1850!). Ori poate destinul, cartea vieții noastre, ne e să ființăm cît de cît fericiți printre lacrimi?! Saturați de prea multă dare în spectacol în văzul lumii, se naște întrebarea: cînd vom fi noi înșine oameni în rîndul lumii?! Sau tocmai aceștia sîntem noi, și aceasta este lumea… (lumea Ta, Doamne!). (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!