Punctul pe „i”

Tendințe și direcții: stînga – dreapta

• salarii de patru cifre și profituri de două cifre

Doru CIUCESCU

Apropiata intrare a României în rîndul țărilor avansate necesită corelarea activității în toate domeniile la standardele impuse de Uniunea Europeană, inclusiv în politică, unde multe „persoane însemnate” – vorba lui nenea Iancu – din Legislativ sau Executiv au ajuns acolo aduse de valul revoluției și atît.
în general, aleșii neamului se confruntă cu dilema unei opțiuni cardinale între două obiective greu de înfăptuit concomitent: pe de o parte – trebuie să mărească limita resurselor potențialilor lor votanți, care, în calitate de consumatori, caută combinații de bunuri și servicii la un raport calitate – preț cît mai ridicat, iar, pe de altă parte, să încurajeze dezvoltarea economică prin asigurarea unui climat economic în care să se obțină profituri consistente. Realizarea primului obiectiv înseamnă, în termeni clasici, o politică de stînga, în timp ce al doilea se atinge printr-o politică de dreapta.
Oamenii politici din Uniunea Europeană se străduiesc și reușesc în mare măsură să asigure populației un salariu minim garantat de patru cifre (cel puțin o mie de euro) și profituri ale societăților comerciale de două cifre (cel puțin zece la sută din venituri). O astfel de performanță a fost obținută prin multe căutări și printr-o alternanță a guvernelor de stînga și de dreapta. Privatizarea a avut permanent suișuri și coborîșuri.
în prezent, există paradigma politicii economice a lui Tony Blair, care, urmînd exemplul lui Bill Clinton, a ales „the third way” („a treia cale”): o combinație de stînga și de dreapta, deosebit de flexibilă, care să seducă electoratul și să asigure o dezvoltare macroeconomică durabilă prin acțiuni care vizează corectarea așa-numitelor „slăbiciuni ale pieței” (de exemplu, consecințele concurenței imperfecte și, în special, ale monopolului), limitarea externalităților (efecte ale activității agenților economici aupra unor subiecți din afara cadrului pieței) negative (de exemplu, poluarea atmosferei), încurajarea externalităților pozitive (de exemplu, activitatea de cercetare) și producerea în condiții de eficiență a unor așa-numite „bunuri publice” (articole sau servicii pentru care costul extinderii folosirii lor de către o persoană adițională este zero și în care pot fi incluse, de exemplu, apărarea națională, serviciile meteorologice, rețeaua de șosele și autostrăzi).
Această „a treia cale” a avut succes electoral în Uniunea Europeană prin programe specifice ale unor partide care nu și-au schimbat titulatura sau prin așa-numitele partide populare, de fapt, hibrizi între curentul liberal și cel socialist. Nici măcar în Suedia, țară cu un trecut social-democrat exemplar, nu se mai știe în prezent care partid este aplecat preponderent spre interesele salariaților sau spre cele ale patronatului.
România este o țară bogată în resurse naturale sărace. Cu mici excepții (ape minerale, lemn, sare etc.) celelalte resurse naturale nu satisfac necesarul consumului intern și sînt importate în cantități mai mult sau mai puțin importante. Această realitate a fost deosebit de vizibilă în perioada regimului comunist, cînd importurile erau restricționate și, astfel, se făceau liste de așteptare la autoturisme, televizoare color, iar benzina și alimentele de bază erau raționalizate. Există discrepanțe evidente între economia României și cele ale țărilor comunitare. Produsul național brut reprezintă 0,4 din cel al Uniunii Europene pentru o populație care reprezintă 4 la sută. Investițiile străine și privatizarea au dus la micșorarea numerică a clasei muncitoare clasice, specializată pe operații simple și repetate, retribuite la limita inferioară, în locul ei venind specialiști ai tehnicii de vîrf, mulți dintre ei fiind distribuiți către sfera serviciilor, care au salarii de două-trei ori mai mari. în schimb, marea masă a țărănimii „ceapiste”, chiar dacă și-a răcăpătat pămîntul, ea trăiește la limita subzistenței deoarece are insuficiente resurse de dezvoltare și continuă să lucreze cu instrumente rudimentare (sapă, plug tras de cai etc.). Clasa mijlocie, adică aceea care are salarii sau cîștiguri lunare de patru cifre (în euro) este, de fapt, o pătură reprezentînd cîteva procente din populație.
Rezultă că electoratul român în anul preaderării la Uniunea Europeană este preponderent sărac, ceea ce îl va determina ca la anticipatele care se conturează în 2007 să voteze partide socialiste sau programe care prevăd o puternică protecție socială. O a treia cale, de tipul celei inițiate de Bill Clinton și Tony Blair, reprezentată de un partid popular și avînd ca figură centrală un lider carismatic de genul lui Traian Băsescu ar putea să obțină un scor electoral care să-i asigure o guvernare monocoloră. Dar, pariurile în politică devin certe numai după numărarea voturilor din urnă. Pînă atunci, politicienii trebuie să știe că odată cu aderarea la Uniunea Europeană românii vor fi mai exigenți, dorind salarii de patru cifre – în euro, bineînțeles – și profituri de două cifre.el puțin zece la sută din venituri). O astfel de performanță a fost obținută prin multe căut

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!