Schimbarea la față

Oameni buni, oameni nebuni, oameni!…

în scurtul exil platonic al vieții lor, oamenii se sortează în puzderie de specii și soiuri… după vorbă, după port, după obiceiuri, după cum trăiesc, după cum nu trăiesc, după cum mor, după cum miros, după culoare (îndeosebi aia politică) oameni și oameni… Oamenii de afaceri (vînătorii de parale, întreprinzătorii, negustorii, bancherii, pizmuiții, sponsorii, huliții, iubiții…); oamenii politici (devotați, ca și polițiștii – să fim serioși! – treburilor cetății, făcătorii și desfăcătorii de partide, facțiuni, aripi, fracțiuni, alianțe, formațiuni, rozătorii de ciolane, guvernanții, deputații, senatorii, președinții, sicofanții, lăutarii, lătrătorii și cuminții, „partizanii”, legiuitorii, smintiții, nelegiuiții, călcătorii de lucruri sfinte în copite, niciodată învățătorii de minte…); oamenii de duh și de spirit (cărturarii, visătorii, din ce în ce mai rari, cheltuitorii, inutilii, neproductivii, debilii, „bețivii”, timorații, păguboșii, primejdioșii, blestemații, căutătorii de „pustii”, afurisiții, neadormiții, diavolii, arșii, dacă nu e altă soluție, de vii…); oamenii de pahar, de viață, de aur, de ispravă (păstrătorii de har, risipitorii de ceață, purtătorii de cîntecele lumii…); oameni de trei parale, de curte, de cîrpă, fără obraz, fără căpătîi, de duzină, de paie (la urma-urmei folositori precum atîtea alte animale…); oameni de cuvînt, dintr-o bucată, de onoare, de inimă, de nădejde (dătătorii încă de încredere și nădejdi acestui tărăboi și-acestei harababuri parcă fără de scăpare…); oameni de ordine, de dezordine, de umplutură, de avînt, de strînsură, cu-o mie de fețe, ciurucurile pădurețe (făcătorii de sluj, „heirupiștii”, aflătorii în treabă, mercenarii, vînduții de tarabă, brutele, fripturiștii, cioflingarii…); oamenii fără socoteală (vai de ereditatea lor…!); oamenii de azi, însemnații, desemnații, aleși, culeși, oamenii de modă veche, de lume nouă, de tranziție, oameni pentru vremea ce va să vie (specie pe cale de dispariție…) și puținii de tot oameni de omenie și… și… amărîții de „oameni ai muncii”… – toți, toți aceștia înșirați aici putînd fi la rîndu-le în fel și chip aranjați, dar subîmpărțindu-se în două mari, fundamentale țarcuri: bunii și nebunii sau cît de cît normalii și suciții (țicniții, zărghiții, scrîntiții). Suciții sînt un fel de oameni pe dos, cărora nu le iese fața oricît i-ai desuci, că la ei totul e pe de-a-ndoaselea, la „lae” dînșii spun „balaie”, vocabula „nu” la ei afirmă, iar „da” infirmă etc. etc.; cînd unul zice și altul face nu-i caz de suceală, dar de tovărășească, democratică, originală repartiție a sarcinilor între frații unei comunități cu unii egali, mai puțin egali decît alții… Suceala, în oricare societate civilizată, e de la natură sau dobîndită. Prima specialitate, aia „de la natură”, vine de-acolo că nu toți sîntem confecționați din aceeași materie primă; a doua variantă de suceală se numește țicneală, achiziționată prin școli, cît de înalte, cînd unii o iau razna de prea multă carte; sucitul din naștere trece drept pitoresc, om bun, nevinovat, în timp ce țicnitul școlit, cu diplomă, e adesea nebun de legat! Un sucit celebru al istoriei, precursor în materie: EROSTRAT, cel care neputînd ajunge într-alt chip faimos, celebru, a dat foc templului Dianei de Efes, una din minunile lumii antice; „EROSTRAȚII” vremurilor de după au fost nenumărați, semn că „omenia din fire” n-are lecuire… Un alt mare sucit, XERXES, care a pus să fie biciuită marea cea mare pentru că i-a înecat corăbiile! Suciții cred că-i destul să te războiești cu morile de vînt ca să fii DON QUIJOTE!…
Doamne, că frumoasă mai e viața, frumoși mai sînt oamenii; ăștia sîntem, alții de unde?! (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!