Ascensiuni duhovnicești

Legătura desăvîrșirii

* Unitatea credinței și vieții în Hristos
* Unitatea neamului omenesc
* Biserica – mediul divin de viață cu Hristos

Atunci cînd vorbim despre unitate nu putem să nu ne gîndim la iubirea lui Dumnezeu față de noi înșine: Dumnezeu este iubire, și iubirea a fost cea care a dat curs imperativului „Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Facere 1, 26-27). Unitatea tuturor are la bază unitatea Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh. în revelația vechiului Testament Dumnezeirea nu poate fi cunoscută decît ca unitate. La fel ca în Noul Testament, unde se vorbește deopotrivă de Unitatea Sfintei Treimi și de unitatea Ei ființială. Din unitatea Treimii decurg toate celelalte unități, începînd cu unitatea Creației.
Unitatea aceasta ne arată faptul că trebuie să tindem toți spre o singură credință; această unitate a credinței – cînd toți sîntem una, cînd toți vom cunoaște cu exactitate legătura ce ne unește. Slujbele diferite ale credincioșilor în Biserică sînt făcute și în vederea realizării acestei unități de credință și cunoașteri a lui Hristos și a viețuirii în El.
Nicăieri, în izvoarele Revelației, nu se arată vreo altă cauză a întrupării lui Iisus Hristos decît căderea omului în păcat. Sfînta Tradiție, de asemenea, ne dă mărturii că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru mîntuirea oamenilor din robia păcatului și a morții. Hristos n-a învins moartea numai în spiritul umanității asumate, ci și moartea care s-a prelungit în trupul umanității. însă mereu, asumînd umanitatea, a luat și responsabilitatea umanității față de Dumnezeu, în ultimă analiză față de Tatăl, Izvorul suprem al vieții. El n-a rămas numai cu Cel ce ne-a întipărit, fiind Cuvîntul suprem, calitatea de Persoane care raționează și vorbesc și ele, dar răspunzîndu-i Lui și Tatălui, ci și-a însușit, totodată, și calitatea noastră de oameni răspunzători; calitatea aceasta trebuie să meargă, datorită păcatului, pînă la predarea vieții noastre în mod total Tatălui, dacă am fi voit să depășim păcatul. Noi însă n-am putut să împlinim cerința acestei responsabilități de bunăvoie, pentru că aceasta ar fi echivalat cu depășirea prin noi înșine a păcatului. însă cum de moarte nu putem scăpa, muream fără voie. De aceea, nici n-o putem învinge, o dată intrată în firea noastră, fără să devină o predare voluntară totală a omenirii către Tatăl, deci o depășire a păcatului. Lucrul acesta l-a realizat Fiul lui Dumnezeu ca om. El s-a făcut responsabil în locul nostru, pînă la capăt, în fața Tatălui, suportînd moartea cu totul de bună voie, deci fără de păcat. De aceea a putut-o și învinge prin înviere (Ioan 11, 8).
Iisus Hristos făcîndu-Se „om asemenea nouă, afară de păcat” și trăind ca un semen de-al nostru în realitatea vieții pămîntești, este aproape de toți nu ca o persoană exterioară, ci ca o realitate lăuntrică, prin care creștinul crește duhovnicește prin transfigurarea harică. Dumnezeu a venit în maximă apropiere de noi, prin întruparea Mîntuitorului, care este în legătură ontologică cu noi, făcînd ca în tot drumul ce-l suim spre Dumnezeu să nu fim singuri, ci cu El și în El. Legătura desăvîrșită a omului cu Dumnezeu nu se poate realiza plenar decît prin Sfînta Euhartistie. Unirea cu Hristos prin Botez este reală, dar își așteaptă dezvoltarea, creșterea, desăvîrșirea. Primind, prin Botez, harul – care este viața lui Iisus Hristos în noi, Dumnezeu așteaptă din partea noastră răsplată pentru darurile oferite de El. Dacă începutul comunicării omului cu Dumnezeu îl face credința, dacă nădejdea continuă această viață în Hristos, comuniunea plenară se realizează prin virtutea iubirii, care într-adevăr este „legătura desăvîrșirii”. Omul, chip al lui Dumnezeu (Facerea 1, 26 – 27), reflex al unui model, nu poate crește spre asemănare decît în relația de iubire cu Cel care este prin excelență Iubire: Dumnezeu (I – Ioan 4, 8).
Iubirea creștinului trebuie să fie activă, ca și cea a Samarineanului milostiv, însoțindu-se prin faptele iubirii față de aproapele. Roadele binecuvîntate ale iubirii sînt bunătatea și blîndețea, prin care creștinul înfrînge mînia care întunecă „ochii inimii” noastre și din pricina ei mintea noastră nu va ajunge să privească lumina dumnezeiască. Hristos a spus: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12).
Cei care doresc să pășească pe urmele lui Hristos și să devină asemenea chipului său trebuie să lupte, căci fără luptă nu se poate dobîndi cununa răbdării. Curajul în luptele cu greul vieții, suferința și răbdarea pentru Hristos sînt virtuți și mijloace de atingere a desăvîrșirii, care ajută la sfințirea lui Hristos în inimi. Totul în lumea aceasta, inclusiv „religia”, chiar „duhovnicia”, ca și „fastul bisericesc” pot deveni idoli și idolatrie. Dar atîta timp cît Biserica repetă (și fiecare dintre noi repetă împreună cu ea și în ea mărturisesc credința) și prin aceasta „se judecă pe sine și iarăși se luminează cu Adevărul, porțile iadului nu o vor birui și nu va seca puterea ei de viață care renaște veșnic, tămăduiește veșnic viața care luminează prin Unitatea Treimii celei de Taină” (Vl. Lossky).
Lucrarea împlinită de Hristos se referă la firea noastră, care nu e despărțită de Dumnezeu prin păcat. Este o nouă fire, o făptură înnoită care intră în lume, un nou trup, curat de orice atingere cu păcatul, slobod de orice necesitate din afară, despărțit de nedreptatea noastră, de orice voință străină, prin sîngele scump al lui Hristos. Această făptură, acest trup este Biserica, mediu curat și nestricăcios, în care se atinge unirea cu Dumnezeu; este chiar și firea noastră, ca una care face parte din trupul Bisericii, ca parte a trupului lui Hristos Căruia I se integrează prin Botez. Dar, dacă prin firea noastră noi sîntem mădulare, părți ale naturii umane a lui Hristos, persoanele noastre n-au ajuns încă să se unească cu dumnezeirea Sa. Răscumpărarea, curățirea firii nu oferă încă toate condițiile necesare în vederea îndumnezeirii. Biserica este deja Trupul lui Hristos, dar nu, însă, „plinirea Celui ce plinește toate în toți”. Lucrarea lui Hristos s-a desăvîrșit; acum poate să se împlinească lucrarea Sfîntului Duh. (pr. prof. dr. Constantin LEONTE)nă o predare voluntară totală a omenirii către Tatăl, deci o depășire a păcatului. Lucrul ace

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!