Memoria documentelor

Un prinț misterios

* A fost odată un prinț: Dimitrie Cuza * în căutarea
unei moșteniri princiare (9)

în partea a treia a „Memoriului” („Diverse fapte și analiza lor”), Vasile Dimitrescu aduce alte „dovezi materiale” prin care susține că Domnița Elena „se interesa de mine pentru a mă găsi și a-mi da averea”. între aceste „dovezi materiale”, V.D. menționează: „Răscumpărarea moșiei Buhuși”, ajunsă „în mâini străine”, al cărei uzufruct se depunea „în banca domnului Cristoveanu, pentru mine”; „veniturile hotelului Central din Bacău”, proprietate a prințului Cuza, de la care „eu nu am primit nimic”; „Moșia Părincea din județul Bacău, pusă pe numele prințului Cuza…, cumpărată de d-na Cogălniceanu din Iași”, în schimbul altei moșii confiscate, „întrebuințându-se (tot) numele prințului Cuza”, cumpărătorul ei fiind „dl Brăescu” (din Bacău), care ar fi trebuit „să ofere banii familiei Cuza” etc.
în continuare, V.D. menționează alți martori, în sprijinul afirmațiilor sale, din Bacău: pe doamnele Tețcanu, Cozadini și d-ra Cantily, care făceau parte din „suita” Doamnei Elena Cuza și care cunoșteau faptul că „sunt prințul Dimitrie Cuza”; ca și pe domnii: Dimitrie Lecca, D. Stan (fost deputat), P. Giurea (idem), și fiii d-nei Buzdugan, care „au cunoscut că sunt prințul Cuza” și că Domnița Elena, în ultimii ani ai vieții sale „se interesa de mine”; sau pe prefectul de Huși, dl Rășcanu, care „mă căuta prin Buhuși” fiindcă „luase în arendă moșia Frunzeni de lângă Buhuși, pentru mine” Prezența acestor nume în memoriul lui V.D. demonstrează că acesta pătrunsese în înalta societate a vremii, tocmai pentru că era considerat un descendent al lui Cuza, fie el și bastard.
Convins că are dreptul să-și revendice obîrșia princiară și moșia Ruginoasa, după 1910 Vasile Dimitrescu începe „să explice aceste lucruri”… „domnilor miniștri și domnilor ministeriabili”, ca și „domnilor șefi de partide din Capitală”, prin scrisori recomandate expediate din Bacău și Iași. Aceste scrisori sînt „adresate următoarelor personalități” ale timpului: I.C. Brătianu, E. Costinescu, M. Pherikide, Take Ionescu, N. Filipescu ș.a., pentru a confirma „că sunt al doilea fiu al Domnitorului Alex. Ioan Cuza și al Doamnei Elena, și anume, Dimitrie”. V.D. contează pe faptul că „șefii de partide politice… cunosc cu mult înainte ca mine că sunt prințul Cuza” și ca atare „mă vor recunoaște oficial”, mai ales că acum (1917) „avem un guvern (de concentrare) și dumnealor au dovedit că sunt (prințul) Cuza”.
Pe de altă parte, conștient că „eu nu am primit nimic de la preotul Ghiță Dimitrescu din Buhuși” (mort în luna martie 1916) – la înmormîntarea căruia s-a dus doar „pentru a îndeplini o obligație religioasă, de a-l ierta… de răul social ce mi l-a făcut prin schimbarea numelui de Cuza și prin tăinuirea acestui fapt…”. Revenind, cu acest prilej, la averea strînsă de preotul Ghiță în contul lui, V.D. reamintește faptul că în anul 1867 a fost înregistrat la starea civilă „ca fiu al preotului Gheorghe și al preotesei Eufrosina Dimitrescu”, cînd în același an o înregistra și pe fiica lor, Elena, V.D. notînd cu ironie: „Așa stând lucrurile, preoteasa Eufrosina Dimitrescu nu era pisica să nască de două ori: pe mine, la 21 mai 1867, iar pe Elena, prin noiembrie, în același an”.
Revenind „asupra nașterii mele adevărate de prinț…”, V.D. se referă, în continuare, la „batjocura” ce i s-a înscenat și la „intriga ajutată de învățăceii plătiți, care prin scrisori de comandă răspândeau vorbe batjocoritoare că aș fi „fiu natural” al lui Vodă Cuza, făcut cu principesa Obrenovici”; dar îi pare bine că s-a născocit „intriga că aș fi (mai de grabă) fiu natural al Domniței Elena cu vreun favorit al Palatului (un oarecare ofițer luxemburghez Cezar Liebreht, favorit al lui Cuza Vodă), „căci această insinuare ar fi fost cu mult mai greu de dovedit” (!)…
Motivarea unor asemenea „versiuni” jignitoare la adresa presupușilor săi părinți se bazează, după părerea lui V.D., pe faptul că un vechi dușman al lui Cuza, Dimitrie Sturza, ar fi furat „actele familiei sale”, în 1866, la detronarea lui; fapt consemnat și de Const. C. Giurescu în opera citată; personaj considerat de V.D. ca „trădător de țară, ca și un urmaș al său, în primul război mondial”. (M.C. Delasabar)ufruct se depunea „în banca domnului Cristoveanu, p

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!